Dumnezeii lui Amarie

Este foarte plauzibil planul ca Ioan Amarie, Procurorul General al Parchetului Naţional Anticorupţie, să fie scos ţap ispăşitor de către politicieni pentru poticnirea integrării României în UE. Nu ar fi nimic surprinzător. Un dram de realism i-ar fi permis magistratului sucevean, de la bun început, să ştie că acceptă o funcţie de sacrificiu. Provocarea profesională era însă prea mare ca să o refuze. Pe ce s-a bazat PSD că un Amarie încolţit nu va mişca în front şi nu va începe să vorbească? Ori, de ce nu, să aibă propriile scenarii? 

Nu ştiu ce merinde îşi pune moldoveanul în traistă când pleacă de acasă. Dacă era ardelean, Amarie ar fi avut pitit pe undeva şi tabloul lui Năstase pătat de slănină. Ori, ca magistrat, nu poate sluji şi legea şi pe tâlhar, şi adevărul şi jocul politic.
Raportul de la bilanţul PNA pe 2003 este o “revelaţie”-în-grup contradictorie. Pe de o parte se recunoaşte, în sfârşit şi într-un act oficial al unei instituţii de stat autohtone, caracterul instituţionalizat al corupţiei din România. Este spus ceea ce ştia tot satul: că se utilizează fonduri ilicite pentru finanţarea partidelor politice; că “ministerele au devenit veritabili (nefericit adjectiv – n.n. A.L.) agenţi economici”; că s-a instituit un mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizării sau al achiziţiilor publice; că se “încalcă principiul separaţiei între cei care stabilesc regulile de joc şi cei care îl practică” etc. S-au scris, până acum, tone de articole ce demonstrau că miza dobândirii puterii politice în România este preponderent materială şi mai puţin de natură ideologică. Odată ajunşi la putere, oamenii politici nu aplică proiecte vizionare ci îşi recuperează investiţia prin folosirea acestor mecanisme nelegale aparţinând marii corupţii, mafiote din prisma întinderii, protecţiei şi modului lor de organizare, în faţa cărora PNA se recunoaşte acum neputincios. Adevărul că numai puterea corupe, clamat până la demonetizare de presă, de societatea civilă şi de organizaţiile internaţionale, este redescoperit de PNA şi comunicat cu infantilă uimire.
Pe de altă parte, hodoronc-tronc, se drege aiurea busuiocul: ”Cauza principală a corupţiei este de ordin moral. Ea nu rezidă în nivelul de trai scăzut.” Adică, nu sistemul te obligă să cumperi influenţa, ci “ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege” – conform definiţiei din DEX a moralei. Până şi sărăcia nu ne mai face egali în faţa discreţionarului puterii, se zice implicit în raport, dar avem consolarea egalităţii şanselor de a fi potenţiali participanţi la marea corupţie! Cauzele sunt în noi, vin din trecut şi nu ţin de starea materială ci de proasta educaţie, s-ar putea traduce în continuare insolitele concluzii criminogene ale PNA. Ceea ce părea, la o primă citire, un atac mediatic al PNA la adresa coruptului PSD, partidul aflat la putere, este de fapt o culpabilizare colectivă, prin eschivă, a poporului român, “vinovat” – după a lui Amarie interpretare – de apucăturile balcanice de a tarifa voluntar serviciile publice.
Cei care au curiozitatea să afle cine este în spatele “raportului” să nu uite că, în urmă cu numai o săptămână, bolşevicul din Ion Iliescu vorbea despre lupta de 150 de ani cu corupţia din România. “Raportul secret” – publicat a doua zi de două cotidiane naţionale! – este conceput pe acelaşi calapod al dublului discurs, acuzat recent şi de parlamentarii europeni când au realizat că au fost minţiţi cu neruşinare de autorităţile pesediste de la Bucureşti
Lipsit de coerenţă este demersul PNA şi din punctul de vedere al perspectivei oferite: dacă tot avem fatalmente corupţie, ce rost ar mai avea lupta împotriva ei? Este mai simplu să ne resemnăm şi să nu ne tot critice nimeni. Cu ce justificare credibilă să fie acceptate de legislativ puterile discreţionare pe care le solicită Amarie pentru PNA, dacă originile corupţiei sunt de natură morală şi, în mod logic, ar trebui influenţate mentalităţile? De ce să nu fie declanşată ofensiva anticorupţie în şcoli, în biserici, în asociaţiile de femei sau în alte organizaţii neguvernamentale?
Amarie şi-a făcut datoria de a cere puteri depline în combaterea corupţiei. Nu contează că ele sunt apte să-i pună pe subordonaţii lui undeva deasupra legii. Dacă nu i se vor da (de orice poate fi acuzat PSD, mai puţin de dorinţa de a se sinucide), nici o pagubă pentru Amarie. El a vrut doar să se asigure că a încercat.  
Prin această mişcare şireată, poziţia lui Amarie, aproape paradoxal, iese întărită după criticile devastatoare primite de la UE. Până acum PNA s-a întins cât i s-a permis şi a ajuns doar la plevuşcă, oricât se laudau, la oglindă, unii procurori şi se recunoaşte abia acum în mod oficial. Amarie zice că vrea să meargă şi mai sus, dar a fost împiedicat. Raportul PNA este nu doar un puseu de sinceritate ci şi un abil joc politico-mediatic, de care Procurorul General nu poate să nu fie suspectat. După această ieşire patetic regizată, cine mai are curajul să-l demită pe Amarie. Printr-o fandare dibace, “Paula” Stănoiu, a încasat, cu deviere, lovitura fatală.
Departe de a reprezenta “falimentul anticorupţiei”, cum au titrat unele publicaţii, raportul PNA ar putea marca maturizarea unora dintre procurorii care au acceptat, semi-conştienţi, provocarea vieţii lor. Cei care au făcut-o de dragul publicităţii şi pentru sporul de 25% la salariu mai pot să renunţe. Iar cei care vor rămâne pe baricade vor convinge numai dacă se vor lepăda de idolii falşi şi când îşi vor cimenta coloana vertebrală. Până atunci, pentru a fi creditat cu bună-credinţă, Amarie să spună numele zeilor la care i-a fost blocat accesul.

Alexandru LELE