Un oraş atipic

Cred că nu stârnesc nici un fel de grimase sau clătinări dezaprobatoare din cap când spun că m-am săturat ca oraşul ăsta să fie numit atipic. Un oraş care nu se încadrează în nici o categorie economică, socială, politică sau culturală. M-am săturat să aud că târgumureşenii sunt ciudaţi, conservatori, reticenţi la schimbare, că trăiesc cu propriile lor obsesii şi încăpăţânări de natură mai mult sau mai puţin etnică. Poate pe undeva s-a exagerat. Poate s-a alimentat voit o anumită stare de tensiune, un conflict mocnit, bine ţinut în chingi, dar gata oricând, la cea mai mică scânteie, să izbucnească. Tocmai de aceea am încercat să ies din cercul acesta strâmt de prejudecăţi. Am vrut să cred că oraşul meu, care mi-e drag, cu toată izolarea în care se află de nu mai ştiu câtă vreme, cu tot aerul său de provincie fudulă, cu toată semeţia sa ardeleană, nu este unul atipic. Că este un spaţiu urban la fel ca oricare altul. O întâmplare, aparent fără însemnătate, m-a făcut însă să înţeleg că îmi impusesem să văd altceva în locul unei realităţi evidente. În urmă cu câtăva vreme am fost la Sibiu, o urbe cu un cu totul şi cu totul alt puls. Am plecat într-o duminică după amiaza cu unicul scop de a vedea o piesă de teatru la “Radu Stanca”, un spectacol care prin capetele de afiş, prin regie, scenografie şi costume, prezenta toate garanţiile unei reprezentaţii reuşite. Am ajuns la teatru înainte cu zece minute de începerea spectacolului. Am vrut să intru liniştită în clădire. La intrare însă, stupoare. Cu îngăduinţa cu care priveşti un copil care se apucă să răsfoiască o carte fără a şti să citească, am fost anunţată că nu mai sunt locuri în sală. Casa de bilete se închisese de câteva ceasuri. Bineînţeles aş fi putut telefona să-mi rezerv un loc la spectacol. N-am făcut-o, sigură fiind de inutilitatea gestului. Sau din obişnuinţă, căci aici la Târgu Mureş rareori sunt pline sălile de spectacole. Căci nu există public obişnuit să vadă, să participe, să se implice. E adevărat, nici nu i se oferă foarte mult. Cu excepţia câtorva iniţiative curajoase, dar care au nevoie de timp pentru a se impune şi pentru a-şi crea un public. Fie el spectator, vizitator sau cititor. Mergeţi de curiozitate la teatru să vedeţi câţi spectatori sunt în sală. Dar la a cincea sau a şasea reprezentaţie, nu la premieră, şi veţi vedea că dacă este o piesă cu o distribuţie numeroasă, actorii de pe scenă sunt mai numeroşi decât spectatorii din sală. Mergeţi la muzeu, la oricare, şi veţi vedea că personalul instituţiei este singurul care populează încăperile cu exponate. Nici măcar recent încheiatul Târg Gaudeamus, organizat aproape fără greşeală, nu a reuşit să scoată prea mulţi oameni din casă. Puţini s-au lăsat convinşi de oferta bogată şi variată de carte din cadrul târgului. Care a poposit într-un oraş aproape neînsemnat pe harta economică, universitară sau culturală a ţării. Un oraş fără preocupări prea înalte sau prea spirituale. Un oraş fără public cititor sau spectator. Un oraş atipic.