Emigrația în grajd

Într-o lume în continuă mișcare, acum în timpul în care distanțele parcă se comprimă, descoperim oameni care nu au pășit în viața lor dincolo de limita de județ sau nu au ajuns

nici măcar o dată la linia de hotar a țării.

Am întrebat 100 de pensionari, majoritatea din mediul rural, când au fost ultima dată la tratament, sau într-un concediu de odihnă, sau în străinătate. Peste 80% din ei în loc de răspuns au lăsat rușinați ochii în jos, de parcă ar fi fost vina lor că s-au născut în aceste locuri și în aceste timpuri. Alți 10% au considerat că șantierele pe care au fost delegați într-o anumită perioadă a vieții reprezintă un răspuns valabil la întrebări. Și doar 10% au avut “privilegiul” de a se afla pentru un timp în stațiuni balneoclimaterice din țară pentru tratamente. Concediile de odihnă reprezintă 0% în cazul celor de la care am solicitat un răspuns.

Viața la țară

Pentru țăranii mureșeni, sintagma viața la țară se “traduce” ad litteram. S-au născut și au îmbătrânit în bătătura casei părintești sau în curtea pe care și-au ridicat-o cu propriile lor mâini. Dar nici anii bătrâneții și nici lipsurile nu îi deranjează foarte mult, cât lipsa amintirilor. “De când mă știu am lucrat prin curte și pe câmp. Am plecat de acasă la război și la lucru. Noi la țară nu putem pleca de acasă mai mult de două zile. Avem păsări, animale care trebuie grijite. De prind de veste hoții că nu suntem acasă, tăt ne fură. Nu, n-am fost nici în stațiuni nici la hodină. Când om muri, om tot hodini, da’ până atunci tre’ să tragem în jug ca boii”, ne-a spus Vasile Moraru, un țăran din Grebeniș. În Band ne-a ieșit în drum Faluvegyu Idda, o bunicuță de 80 de ani, care a venit ață la noi să ne întrebe dacă împărțim ajutoare. Femeia a lucrat toată viața la CAP, iar după ce soțul ei a murit a rămas “moștenitoarea” pensiei de un milion de lei. “Când lucram la CAP, nimeni nu zicea să mergem să lucrăm în altă parte că nu o să avem pensii. Trebuia lucrat și pământul și eu asta am făcut. Fără concedii, fără tratamente. Cel mai departe am fost la Târgu Mureș. Tinerețea a trecut și acuma la bătrânețe, când am avea nevoie de ajutor, nu primim de la nimeni. Nici copiii mei nu vin să îmi aducă nici măcar un corn…”, ne-a mărturisit Ida. Un alt “subiect” al sondajului nostru a fost Nemes Pal, tot din Band. “Am lucrat 20 de ani la Cooperativa Constructorul. Cel mai departe de casă am fost vreme de șase luni, detașat la Centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Acolo, într-adevăr, am fost la lucru. În excursii sau în concedii nu am fost că eram ocupat cu lucrul la colectiv. Nu am avut timp. Și acum, la 64 de ani, iau zilnic sapa în mână. Dacă vorbim despre tratamente, zilnic ne “tratăm” cu câte o țuiculiță la crâșmă”, ne-a spus hâtru, Pal. Am aflat astfel că în zone se practică tratamentul cu rachiu, la ore fixe, zilnic. Iar clienții sunt fideli.

Moartea, prilej de socializare

Iacob Cordoș, un fost șofer de 52 de ani, a venit “la vale”, pentru a face rost de o țigară, de la proprietarul unui bar. Aici l-am găsit noi, înecându-și amarul în fumul gros de țigară. “Vai de amarul meu. Niciodată nu am știut ce înseamnă o zi de odihnă. De tratamente nici nu poate fi vorba, țăranul nu știe ce e aia. Eu am fost șofer la ICM care s-a desființat, nu am pensie, nu am salar, nu am nimic. Singura dată când am fost plecat de acasă a fost pe șantierele de la Călărași, Constanța sau Caraș-Severin. Trăgeam ca proștii de volanele alea grele și acuma nu avem nimic. Cum trăiesc? Eu cu viața și ea cu mine. Å¢igară am cerut împrumut, acasă mă duc și mănânc fasole, lobode și salată. Atâta am și îi bai mare. Am îngropat două neveste, copii nu am… Am avut o viață de coșmar, așa ca omul cinstit și sărac. De unde tratamente, de unde bani să ieși din curte. O zis cineva că la mine vine numa’ la înmormântări, că și așa mă vede destul de des. No, așa ca omu’… acuma, de mă întrebați, nici nu știu unde aș fi vrut și dacă aș fi vrut să mă duc sau să văd vreodată ceva. Mi-aș dori numa’ să pot trăi liniștit fără gânduri și probleme. Sănătos. Atunci nici odihnă și nici tratamente nu îți mai trebuie”, ne-a spus Iacob Cordoș.

Biletele țăranilor

În Șăulia, Vasile Neamț, un țăran agricultor de 75 de ani, a vrut să ne facă să înțelegem de ce țăranii din România sunt la coada vacii și la propriu și la figurat. “Acuma nu mai știu, da’ anii trecuți se dădeau bilete pentru agricultori să meargă la tratamente și la odihnă. Na și unul din copiii mei o fost la mare cu bilet normal și a ajuns lângă hotelul agricultorilor și curios a vrut să vadă ce îi acolo. Dar în parcarea hotelului era plin de “mașini tari”. Nepotul meu spune că erau merțane, jipane și alte mașini pe care țăranii nu le pot avea nici de-și vând și vaca și calul. Și când o întrebat la recepție ce e cu mașinile alea, recepționera o zis “să nu uităm că ministrul Agriculturii, Gheorghe Flutur, e primul țăran al țării. Na, apoi noi, ăștia care prindem tătă ziua coada la sapă în palmă, mai încăpem de ei? Io personal, cel mai departe am fost la Târnăveni la o nuntă. Mi-i rușine să zic, da’ la etatea mea dacă locuiam într-o țară normală, deja puteam vedea lumea. Ne-o bătut Dumnezeu să avem vremurile și conducătorii pe care îi merităm. Nici un țăran bătrân din sat nu o apucat să vadă munții sau marea. Îi strigător la cer, mai ales că le avem amândouă la noi acasă”, ne-a lămurit nea Vasile. Și a făcut-o mai bine decât oricine altcineva.

Am întâlnit și români fericiți

Sandu Mileșan are 80 de ani. Acum se bucură de pensia pentru care a muncit timp de peste 35 de ani. A “prins” vremurile bune de până la începutul anilor ’80, perioadă în care tratamentele la Govora, Herculane, Amara sau în alte stațiuni renumite ale țării erau anuale. “Mergeam cu bilete de tratamente, de câte 21 de zile. Dar pentru odihnă, preferam Poiana Brașov, pentru frumusețea ei. Am fost și la mare și la munte, dar nu am ajuns să trec prin toate regiunile țării. Și dacă nu îmi cunosc țara, de ce să mă duc în străinătate? M-aș fi dus totuși la nemți că ei sunt neutri, da’ numai pentru a vedea cum merge pe la ei treaba, cu agricultura, cu viața țăranilor. La francezi nu m-aș fi dus deloc, pentru că ei sunt naționaliști și, dacă nu ști limba, te “miros” de la o poștă și nici nu stau de vorbă cu tine”, și-a expus cunoștințele în materie de popoare europene Sandu Mileșan. El este unul din prea puținii țărani români, care au avut privilegiul de a călca prin stațiunile special construite pentru ei: pentru oamenii care trudesc și care au nevoie de tratamente și de recuperare. Poate asta să fie ultima generație de sacrificiu din prea multele pe care le-a avut această țară?

Emigrarera în grajd

Pe vremuri era la modă o poezie transpusă în muzica folk, ale cărei versuri spuneau “el care-a emigrat doar până-n grajd”. Dacă la vremea respectivă credeam că se referă versurile doar la o singură persoană, astăzi ne-am convins că sunt valabile pentru aproape toți țăranii români. Că drumurile vieții lor au însemnat casă, câmp, grajd, hambar și biserică, împărțite în curgerea anotimpurilor. În afara muncii și celor câteva ceasuri de odihnă pe noapte, nu a existat altceva. Iar curiozitatea și puterea imaginației, a fost călcată în picioare de lipsurile care ucid spiritul.

Acești oameni triști, acești oameni ale căror palme se închid tot mai greu din cauza bătăturilor făcute de sapele și hârlețele cu care încă mai muncesc pământul, ar trebui priviți mai cu atenție iar viața lor, repusă în tipare umane. Trăim totuși în secolul XXI, secolul în care pensionarii, bătrânii și țăranii ar trebui să vadă mai mult decât până acum.

Eugenia KISS