Epistole de la Muntele Athos (XXX)

Trustul GAZETA a lansat o punte de legătură între credincioșii din țară și monahii români de la Muntele Athos. Paginile ziarului găzduiesc, săptămânal, materiale realizate de părintele Alexandru, de la chilia “Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, aflată în zona Colciu. Condiția omului, nostalgia Edenului sau experierea plinătății vieții dumnezeiești sunt doar câteva din temele epistolelor lirice la care ne invită să medităm unul dintre căutătorii contemporani ai luminii neînserate.

Geneza

Din plinul Tău voita-i mai întâi să fie,

Toate câte-au fost, sunt și vor veni

Stropite apoi cu gând de Apă Vie

Din care-ai rourat neantul din stihii.

Rostirea Ta de-atunci, rostire negrăită,

Cuvintele tăcute, depănate-n sens,

Aprins-au focul vieții în negura trezită,

Pornita-i hora-n stele și foc în Univers.

Urnitu-s-a și Vremea cu veacurile sale

Topită în trecut, prezent și nesfârșit,

Din ghemul nesfârșit al gândurilor Tale,

Tu, Creatorul, pe toate le-ai zidit.

Rostogolit-ai galaxii și aștrii miliarde

Iar mai apoi, planete, Luna și Pământul,

Rotite lângă Soarele ce încă arde,

Topindu-se în flăcări ce-nvie nevăzutul.

Din necuprinsă Mintea Ta,

Izvorul nesecat a toate,

Desprins-ai bob de humă, o mărgea,

Terestrul Glob, a omului cetate.

Doamne, acum eu tâlcuiesc în vers,

Cu un cuvânt neputincios și vag,

Gigantica-ți Lucrare aflată-n mers,

Spre-un destin întrezărit și-atât de drag.

Citesc prin ochi deschiși în gândul meu

Cum cerul l-ai întins, cort peste Pământ,

Culori i-ai dat, azur, smarald, din curcubeu,

Cu pensula-nmuiată în norii de sub vânt.

De-atuncea Tu, Artist Suprem și nevăzut,

Pictor al cerului și-al lumii, Divinul inspirat,

Presari pulberi de aur în evantaiul desfăcut,

Îi vindeci rănile dinspre apusu-nsângerat.

Pus-ai miez, văpaie, în cele mai de jos,

Apoi un pumn de colb desprins din stele,

Le-ai frământat și-au dat prinos

De piscuri și vulcani, cu-abisuri între ele.

Cu glasul vrerii Tale ai zis: “Să fie” !

S-au încrustat adâncuri de mărgeane

{i-ai picurat o lacrimă de tristă bucurie,

Ce astăzi curge în râuri și oceane.

2

A florilor semințe din Gând le-ai dus în tină,

Le-ai tămâiat cu-a Raiului mireasmă,

Petale colorate ai nins din Grația Divină,

Coroane ai așezat pe-a Ta catapeteasmă.

}esut-ai covor de lunci și de păduri,

Anume l-ai întins pe continente,

Să-mbrace munți și mal de lacuri,

Priviri, ce încă nu erau, să le desfete.

Aripi și tunet pe văzduh ai sprijinit,

Dar și zefir ce poartă tril de ciocârlii.

Vietăți mici și mari, pe toate le-ai zidit,

Zâmbet, pe pași de pinguini zglobii.

Din tină ai modelat chip nou

După Divina, Sfânta Ta înfățișare,

Suflare i-ai trimis ca un ecou

Ce-a înviat a omului chemare.

Stăpân l-ai așezat peste Pământ,

Să afle și să-nvețe cine este,

Pe când în ceruri nu era vreun sfânt,

Doar Tu, Părinte îi dădeai de veste.

Dar, vai, din mila Ta el a plecat,

Trimis de-un gând de-mpotrivire,

Să guste din fructul aplecat

Spre a dulceții strepezire.

Din norul dezbinării au plouat ispite

Ce-au înmulțit ades’ păcatele de jos,

Dorințe din gânduri n-au mai fost gonite,

Faptele căderii în tină l-au întors.

Chiar dacă rătăcirea pe om l-a răvășit,

{i deznădejdi adus-au disperare,

Geana de speranță de tot nu s-a topit,

Cerescul Ziditor a rânduit scăpare.

În gândul Tău m-ai zămislit

Când nu eram, și nici Pământul.

Nume, ani și loc mi-ai potrivit,

Părinții și mormântul.

Timpul în matcă înghețat

Nu-și începuse depănarea,

Ci aștepta un soare necreat,

Să îi topească ferecarea.

Doar gând…

Eonul măsura neantul,

Privea neființa și nimicul,

Pe Tronul Său, Înaltul

}inea sămânța, și-n ea spicul.

Un cer fără de sori și nori,

Căuș în palmă a rotunjit,

Din nevăzutele-I splendori,

Doar șase a înmulțit.

Din Sine izvorât-a Universul,

Planete, constelații,

Legi armonice și versul,

Raze, sunete, vibrații.

Chip din gând sosit-a omul,

În belșugul de comori,

Dăruite de Stăpânul

Edenului, ocean de flori.

Fără muncă sau sudoare,

Raiu-n casă l-a primit,

Trai cu Dumnezeu sub soare,

Veșnicia a-mpărășit.

Sărmanul om făr-de știință

N-a mulțumit în chip plecat,

Fără de recunoștință,

Căzut a fost ca un ingrat.

2

Adam pe toți ne-a scos din Har

Pân-a venit Hristos în trup,

Cu sângele-i vărsat în dar

Stropit pe lanțuri ce se rup.

Rămas-a lumea dezbinată:

Spre pace, lumină și iubire,

Sau ură și durere întinată,

Adesea, beată șerpuire.

Liberi să discernem calea

Cu ochiul duhului curat,

De nu, vicleanu’ aduce jalea

{oaptei de șarpe blestemat.

Doamne, ne-ai dăruit scântei din Tine,

Mintea, cuvântul, iubirea și suflarea,

Mulțumiri smerite port în mine,

Fruntea mi-o plec și lăcrimarea.

Din gândul Tău crâmpei mi-ai arătat,

Eram pe când nu existam,

Decât într-un viitor îndepărtat,

Acest prezent etern ce nu-l știam,

În drum spre Împărăția neatinsă

De priviri, de sunet, și de gând,

Unde zăresc o umbră vag distinsă

Între mii de șiruri strânse-n rând,

Spre Calea Adevărului și a Vieții

Trăite de acum la nesfârșit,

În mireasma fericirii și-a bineții

Ce Insuși Hristos Iisus ne-a pregătit.