Europa “patriarhilor” și Uniunea Europeană de azi

Subiectul integrării europene este din ce în ce mai mult frecventat în mediile politice, economice, jurnalistice și academice din România. Apropierea de momentul aderării a sporit interesul pentru Uniunea Europeană, pentru înțelegerea statutului țării noastre în cadrul acestei organizații internaționale, pentru raporturile care se vor stabili între români și concetățenii lor europeni.

Interesul acesta pentru integrare este însoțit de foarte multe confuzii conceptuale, de foarte multe necunoscute și temeri, firești pentru o societate aflată în căutarea identității sale. Sondajele de opinie au arătat de nenumărate ori că românii își pun mari speranțe în Uniunea Europeană, că proiecțiile lor sunt legate de aceasta. Dar ce este Uniunea Europeană? Suntem convinși că dacă am realiza un sondaj pornind de la această întrebare am avea mari surprize, nu numai în România ci și în țările membre ale UE. Organizația de care vorbim apare cetățeanului simplu ca un conglomerat instituțional și legislativ, dificil de înțeles, apanajul unei elite tehnocrate, cantonate la Bruxelles, Strasbourg și Luxembourg, a cărei comunicare cu opinia publică este îngreunată de utilizarea unui limbaj tehnic, specializat. Nu de puține ori elita europeană sau comunitară a fost acuzată că nu a găsit mijloace mai simple pentru a se adresa cetățenilor, că există un deficit democratic în cadrul UE. Pe bună dreptate, dacă avem în vedere faptul că Parlamentul European, ales prin vot direct de națiunile europene, nu este principala instituție legislativă a Uniunii.

În acest articol nu ne propunem să explicăm mecanismul instituțional și decizional în UE. Scopul nostru este acela de a explica publicului românesc ce au dorit părinții fondatori și ce este Uniunea Europeană de azi.

Hibridul UE

Într-o definiție simplă UE este o organizație internațională, cu caracter regional, alcătuită din 25 de state. Unui jurist, specialist în relațiile internaționale definiția aceasta i s-ar părea ușor de descifrat, numai că, spre deosebire de alte organizații internaționale, UE are o monedă unică, are o cetățenie comună și are o legislație comunitară, prioritară față de drepturile naționale. Nici una din celelalte organizații internaționale nu are aceste elemente, fiind structurate pe principiile dreptului internațional. Mulți specialiști ar înclina să considere UE o confederație de state, dar nu este. Mulți își imaginează că este un superstat, dar nu este. Este mai mult decât o organizație internațională clasică, dar mai puțin decât un stat confederal sau federal, în fapt un hibrid instituțional și organizațional, rod al compromisului și neputinței europenilor de a face mai mult. Spun lucrurile acestea pentru că scopul părinților fondatori ai Comunităților Europene a fost acela de a crea o federație europeană (a se vedea Planul Schuman, 9 mai 1950), o Europă unită care să se exprime solidar politic, economic, comercial și social, într-un sistem internațional caracterizat de competiție între actori din ce în ce mai puternici. Dacă demersurile lui Jean Monnet, Robert Schuman, Alcide di Gasperi sau Konrad Adenauer ș.a. au dat roade în anii grei ai înfruntării bipolare, depășirea crizelor din anii’50 a făcut tot mai mult loc orgoliilor naționale, ideea unei Europe unite cedând în favoarea unor formule ezitante, în care integrarea economică s-a asociat dificil cu cooperarea politică.

Inițiativele creării unei Uniuni Politice, atât de necesare europenilor pentru a recupera decalajul economic, comercial și de prestigiu internațional ce exista între Europa și Statele Unite, între aceasta și Japonia au fost mereu respinse în cea de a doua parte a războiului rece.

Disoluția regimurilor comuniste, sfârșitul războiului rece a trezit speranța promotorilor ideii de Europă unită că vor putea realiza nu numai o federație de state, exprimată de multe ori de la Victor Hugo la J. Fischer prin sintagma “Statele Unite ale Europei”, dar că vor integra și Europa Centrală și de Est, făcând trecerea mult dorită de la Mica la Marea Europă.

Tratatul de la Mastricht a fondat Uniunea Europeană, în 1993, după câțiva ani de dezbateri, dar în afara unui calendar precis privind trecerea la moneda unică și mențiunea privind cetățenia comună, europenii au rămas repetenți în ceea ce privește uniunea politică, ca să nu mai vorbim de ideea unui stat european.

Uniunea Europeană de la Maastricht a fost construită pe 3 piloni, din care ultimii doi Politica Externă și de Apărare comună, Justiție și Afaceri Interne erau în afara logicii integrării. Avem până în momentul actual o Uniune bazată pe o integrare economică și comercială, cu o legislație comunitară solidă, dar lipsită de unitate în politica externă și de apărare, așa cum a dovedit-o criza irakiană. În cel de al treilea pilon, Justiție și Afaceri Interne s-au încercat câteva măsuri privind armonizarea legislațiilor în materie penală, vize, azil etc., dar ultimul cuvânt îl au tot statele membre. Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, n-a depășit divergențele privind reforma instituțiilor, atât de necesară extinderii UE. Mai mult, acest tratat a consolidat poziția statelor în cadrul Uniunii, subliniind necesitatea afirmării identităților naționale în construcția europeană. În aceste condiții, era foarte dificil să se pună problema unei Politici Externe și de Apărare Comună, a unei armate europene, necesară afirmării Uniunii ca actor important al gestiunii crizelor europene și globale.

Organizație sau stat?

Lucrurile păreau să se schimbe, în 2000, când au existat mai multe voci care au subliniat că nu este necesară numai o reformă instituțională ci și o schimbare profundă a Uniunii, de la statutul său de organizație la cel de stat. Cea mai autorizat punct de vedere a fost a lui Joscha Fischer, ministrul de externe al Germaniei. Demnitarul german a lansat, printr-un discurs ținut, în mai 2000, la Berlin, o dezbatere europeană privind trecerea de la UE la “Statele Unite ale Europei”.

Printre ideile sale reținem, mai ales, cele privind tratatul instituțional și constituția europeană, instituirea unui guvern unional, a unei președenții europene etc. Dezbaterile de la Nisa, finalizate cu elaborarea unui nou tratat al UE, au reținut ideile ministrului german, dar fără a le da o concretizare juridică. Compromisul de la Nisa, în ciuda reformei instituționale pe care a adus-o, necesară extinderii în 2004 și 2007 nu a realizat aceea trecere de la un tratat de bază, gen cele amintite: Maastricht, Amsterdam, Nisa la un tratat constituțional, care să permită trecerea UE de la statutul său actual la cel de federație europeană.

Crizele izbucnite la nivel internațional, după 11 septembrie 2001, au relevat încă odată slăbiciunile Europei unite, lipsa unei voci unitare în politica externă. Criticile care au fost aduse UE, sistemului de la Bruxelles i-au determinat pe europeni să înființeze o Convenție Europeană, un for de lucru privind viitorul Europei, prezidată de fostul președinte al Franței,Valery Giscard D’Estaing.

Misiunea acestei Convenții, creată în 2002, a fost aceea de a elabora un tratat constituțional, un fel de „Constituție Europeană”. Reunind reprezentanți atât din statele membre ale UE cât și din cele ale țărilor candidate, printre care și România, Convenția a elaborat un document intitulat „Tratat instituind o Constituție pentru Europa”.

Mulți partizani ai integrării europene, a fondării unui stat european au fost dezamăgiți de acest text. Nu numai că are un conținut încărcat, dificil de surprins, tratatul constituțional nu face trecerea spre „Statele Unite ale Europei”, menținând statutul de organizație a UE, cu precizarea că pe viitor va avea personalitate juridică. Mai mult, încercând să dea satisfacție și celor care-și doresc ca UE să se exprime cu o singură voce în politica internațională, Convenția Europeană a creat două funcții de politică externă: ministrul de externe al UE și președintele Consiliului European, ales pe o durată de doi ani și jumătate, dar a amestecat competențele Comisiei Europene cu cele ale Consiliului de Miniștri, două instituții cu statut diferit, una cu caracter supranațional și cealaltă cu caracter interguvernamental.

O analiză sumară a acestui tratat ne relevă faptul că există foarte multă lipsă de viziune, că s-a dorit, în fapt, un compromis, că Europa este, încă pradă și va fi multă vreme, a orgoliilor naționale, sporite, în 2004, odată cu intrarea noilor membri. Tradițiile europene, ascunse sub sintagma unitate în diversitate, orgoliile și conservatorismul european împiedică realizarea visului lui Jean Monnet și a celorlalți ” patriarhi” de a realiza federația europeană, necesară stabilității și afirmării națiunilor europene, atât de încercate în secolul al XX-lea.

Crizele din Europa secolului trecut au arătat că integrarea a avut succes în perioada acestora, că elitele continentului s-au unit pentru a face față răului, fie că a fost Uniunea Sovietică sau naționalismele post război rece. Să fie oare nevoie de o criză majoră pentru a se crea un stat european?

Adrian Liviu Ivan