Evoluția votului în România
Votul uninominal nu este o invenție a aleșilor actuali. Candidați în căutare de “coledzi”, împărțirea acestora în funcție de anumite interese, furatul startului campaniei electorale, pregătirea unor mizerii care să fie aruncate pe piață asupra contracandidaților sunt practici des folosite pe plaiurile mioritice. Aceeași piesă, dar cu alți actori. Nimic nou sub soare.
Sistemul bicameral în România a fost stabilit în anul 1864, printr-o decizie a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Una din camere, Senatul sau Corpul Ponderator era numită de către domn, iar cealaltă cameră, denumită Adunarea Electivă era aleasă prin vot cenzitar, iar alegătorii erau împărțiți pe colegii, în funcție de avere. Colegiul putea fi format din câteva sute de electori, împărțiți în două categorii, direcți și primari care votau prin delegație. La sate, alegătorii primari erau aceia care puteau plăti o dare către stat de 48 de lei, iar în orașe cei care plăteau o dare cuprinsă între 80 de lei și 110 lei. Legea timpului prevedea că pot fi alegători direcți, atât în orașe cât și în sate toți cei care au cetățenia română și realizează un venit de peste o sută de galbeni. Vârsta de la care se putea vota era de 25 de ani. Din rândul alegătorilor direcți făceau parte, indiferent de avere, preoții, dascăli, profesori, doctori, în general toți care aveau o diplomă universitară, avocați, ingineri și arhitecți. Această lege a fost aplicată și au avut loc primele alegeri pentru Adunarea Electivă sau Camera Deputaților de astăzi, la doi ani după abdicarea lui Cuza. Votul din 1866 a dus la alegerea Adunării Elective, dar și a Senatului sau Corpul Ponderator.
Cei cu drept de vot au fost grupați în patru colegii, iar partidele au prezentat câte un candidat pentru fiecare colegiu. Din colegiul întâi făceau parte cei care aveau un venit mai mare de 300 de galbeni, din al doilea cei care aveau între 100 și 300 galbeni, din al treilea, cei care plăteau o dare de 80 de lei, iar din al patrulea cei care plăteau o dare cât de mică către stat. Parlamentarii din Adunarea Electivă erau aleși pentru o perioadă de patru ani. Pentru Senat, Constituția de la 1866 prevedea împărțirea alegătorilor în două colegii în fiecare județ, care desemna fiecare câte un senator.
În Colegiul 1 intrau alegătorii care aveau un venit mai mare de 300 de galbeni, iar în cel de-al doilea, cei cu un venit mai mic. Senatorii erau aleși pentru o perioadă de opt ani, la fiecare patru ani fiind înnoiți pe jumătate. Se efectua prin tragere la sorți – un senator pentru fiecare județ. Locuitorii de la sate votau în colegiul trei, prin delegați.
Votul uninominal, aplicat acum 89 de ani
De abia în anul 1919 se introduce votul uninominal, aproape identic cu cel în care vom vota la data de 30 noiembrie 2008. Era practic un vot mixt, se vota și în sistemul electoral pe liste de partid. Decretul-Lege din 16 noiembrie 1918 stipula clar: “..toți cetățenii români majori vor alege prin vot obștesc obligatoriu, egal, direct și secret și pe baza reprezentării proporționale, un număr de deputați, proporțional cu populația”. Pentru Cameră, aveau drept de vot toți cetățenii care au împlinit vârsta de 21 de ani, iar pentru Senat cei care au împlinit 40 de ani. De asemenea, pentru ca un cetățean să fie ales în Cameră trebuia să aibă vârsta de 21 de ani, iar în Senat, 40. Ca și în prezent, fiecare județ constituia o circumscripție electorală, un deputat se alegea la 30.000 de locuitori, iar un senator la 70.000 locuitori. Făcând o paralelă cu legislația actuală, obsevăm că nimic nu este nou sub soare.
Anumite similitudini se păstrează și astăzi, fiecare partid politic prezintă liste de candidați în fiecare circumscripție electorală. Există însă și cu anumite deosebiri – nu aveau drept de vot femeile, militarii și magistrații. De asemenea, atunci, și probabil nu ar fi rău astăzi, votul era obligatoriu pentru toți cei care au primit certificate de alegător, lipsa de la vot atrăgând o amendă între 20 și 500 lei. Perioada efectivă a votului era diferită – pentru Cameră, votul dura trei zile, iar pentru Senat două zile, în intervalul orar 8.00-20.00, cu posibilitatea prelungirii până la ora 22.00, cu excepția ultimei seri, când votul lua sfârșit la ora 18.00.
Principiul majorității
În anul 1926, anumite prevederi ale constituției privind desfășurarea procesului electoral au fost completate cu o Lege Electorală pentru “Adunarea Deputaților și Senat”. Prima noutate a noii legi consta în înlocuirea principiului reprezentării proporționale cu cel al primei majoritare. Conform acestui principiu, inițial se centralizau rezultatele voturilor pe țară și se calcula procentul obținut de fiecare partid. Formațiunii politice care obținea 40% din totalul voturilor exprimate, legea îi acorda un procent de 10%, fiind proclamată majoritară și i se acorda 50% din totalul mandatelor, după ce se scădeau mai întâi mandatele atribuite partidelor care au obținut mai puține voturi, în circumscripțiile unde acestea obțineau majoritatea absolută. Legea electorală prevedea că votul se face numai în baza cărții de alegător. Ultimul an al alegerilor libere, democratice din România, în perioada interbelică, a fost anul 1937. În același an, Carol al II-lea instaurează dictatura sa personală, iar apoi a urmat regimul dictatorial al mareșalului Ion Antonescu. Între anii 1940-1946, în România nu s-au mai desfășurat alegeri, ele fiind suspendate.
S-a deschis ușa pentru comuniști
Anul 1946, trebuia să fie anul unui guvern ales democratic și reluarea alegerilor libere și democratice, dar din păcate acest an a devenit anul începerii unei noi dictaturi. În 1946 s-a aplicat sistemul listelor de partid. De cele două părți ale baricadei se situau, comuniștii cu aliații lor, grupați în Blocul Partidelor Democratice, iar de cealaltă parte, partidele istorice – PNL și PNÅ¢.
Legea Electorală intrată în vigoare la 15 iulie 1946, dădea drept de vot femeilor, militarilor și funcționarilor publici. După cum bine se cunoaște, mergând pe principiul elaborat de Stalin, care arăta că nu contează cine și cum votează, contează cine numără voturile, Blocul Partidelor Democrate, din care făceau parte comuniștii, au câștigat cu 78,46%, în timp ce partidele istorice au cumulat 17,34%. S-a ales un Parlament unicameral, numit Adunarea Deputaților, care ulterior a luat denumirea de Marea Adunare Națională.
S-a folosit tot sistemul listelor, cu o singură mare diferență: era o listă unică și ea aparținea Partidului Comunist Român. Fiecare comună, oraș și județ, primea din partea Biroului Politic, ulterior de la Comitetul Central al PCR, o listă de candidați, care reflecta structura pe profesii, etnii și sexe a populației.
Vot uninominal pentru o societate normală
Primele alegeri după evenimentele din decembrie 1989 s-au desfășurat pe baza decretului CPUN, care a stabilit că parlamentul este bicameral, ales prin vot proporțional, pe liste de partid, fără existența unui prag electoral. Puțină lume mai știe probabil acest lucru, lipsa pragului electoral a făcu ca în primul parlament de după 1989, în Camera Deputaților să intre 27 de partide politice, iar în Senat șapte. Acest sistem a fost folosit inclusiv la alegerile din 2004.
Votul uninominal la care ne vom prezenta în data de 30 noiembrie este o necunoscută, atât pentru cei care vor vota, dar și pentru candidați. Acest sistem de vot poate fi bun pentru o societate normală, unde există reflexe, precum cel al consensului sau a emulației între persoane. Oare este cazul României?
Un autor celebru spunea că, principala noastră grijă nu ar trebui să fie cum facem să ajungă la putere oameni ideali, ci cum să facem să-i forțăm pe toți cei care ajung la putere să facă cât mai puțin rău.
Zaharia COTOC
