Excrescente dureroase

Ţara arde şi baba se piaptănă, zice un ştiut proverb. Sau se platinează, am spune noi. Poate pentru a-şi schimba look-ul (personal) ori imaginea (publică). Lăudabilă ar fi, însă, dorinţa de schimbare a năravului. Dar asta ar însemna deja prea mult. Adică, pe lângă o operaţie estetică şi una genetică.
Că ne interesează prea puţin concluziile specialiştilor europeni, ne-am convins de-a binelea. Că atunci când ne critică pe drept ni se inflamează tiroidele, am văzut. Că nu ezităm să ne dăm “cei mai tare din parcare” (chiar şi în faţa ălora care au inventat parcările), am constatat. Totalmente de neînţeles rămâne un alt aspect. Cum de reuşim, repede, “eficient” şi fără mustrări de conştiinţă, să distrugem lucrurile odinioară bine făcute? Cum de nu avem atâta înţelepciune încât să păstrăm, să dezvoltăm, să extindem laturile pozitive, considerate ca atare de alţii mai umblaţi ca noi?
Două rapoarte ale experţilor francezi (redactate după detaliate verificări, făcute în cadrul Programului de creare a condiţiilor de pre-adeziune a României la U.E.) situau Tribunalul Mureş în top. Cu precizări concrete ale elementelor pozitive. Cu menţionarea punctuală a aspectelor ce ar fi trebuit extinse în ţară. Începând de la organizarea serviciilor instanţei şi până la modernizarea întregii activităţi. Concluziile celor două rapoarte nu făceau decât să-i onoreze pe magistraţii care şi-au respectat profesia cu adevărat. Experţii punctau în anul 2000: “am găsit la Tg.-Mureş o organizare şi o pasiune demne de justiţia secolului al XXI-lea, spre care (magistraţii–n.n.) tind împreună”. Există şi alte concluzii similare, la fel de clare chiar şi pentru împătimiţi.
Ce mai găsim acum, la Tg.-Mureş din acest mod “cel mai eficient posibil” de organizare, cum preciza raportul din anul 2001? Câte din elementele bune au fost extinse ori măcar păstrate?
Păi, când să mai aibă vreme de aşa ceva (unii dintre) conducătorii acestor instanţe, când ei sunt ocupaţi cu denigrarea colegilor, cu scrierea de sesizări pe la minister şi cu chemarea de controale, cu publicarea propriilor aberaţii sub pseudonim (că doar nu-ţi fi crezând că-i apucă bravura propriei opinii), cu vizite prin străinătate pe munca altora? La toate astea se mai adaugă şi punerea serioasă a umărului pentru propăşirea punctului de vedere al conducerii ministerului, în semn de veşnică pomenire pentru funcţia încredinţată (pentru care aceşti pseudo-conducători au transformat călcatul pe cadavre în probă de fitness). În acest context, nu mai departe de vinerea trecută, una dintre persoanele de frunte ale justiţiei mureşene afirma la Institutul Naţional al Magistraturii, în faţa magistraţilor olandezi, că nici vorbă de imixtiune a politicului în justiţie pe aceste plaiuri ardelene. Că se poate sta de vorbă cu magistraţii instanţelor din acest judeţ şi că aceştia vor confirma în cor punctul de vedere mai-înainte arătat. Ei, aş ! După cinci memorii făcute de majoritatea covârşitoare a acestor magistraţi în perioada 2001-2003 (cu aspecte ce relevă lucruri mai grave decât aş putea eu scrie) a susţine o asemenea nerozie întrece orice talent. Poate cu excepţia dibăciei lui Caragiale. De altfel, sus-precizata linguşeală şi-a primit meritata replică din partea magistratului olandez.
Şi atunci, ce mai rămâne? Rolul de arbitru la meciurile de box ale grefierelor? Sau prezentarea triumfalistă a desfacerii unui contract de muncă, dublată insinuant de explicaţia unei toleranţe în timp a vechii conduceri faţă de asemenea manifestări? Sâc, sâc, că pe vremea înfieratei democraţii practicate de fosta conducere nimeni nu s-a bătut, scuipat ori zgâriat, dar acum, într-o rigurozitate de oţel (în care unele persoane trebuie să anunţe şi când se duc la WC) anarhia e la ea acasă. De unde şi concluzia că respectul nu se câştigă cu sula-n coaste, ci cu capul pe umerii susţinuţi de o coloană verticală.