Experiențe amare în vremuri de cumpănă

Moartea lui Stalin în anul 1953 a creat o falsă impresie de destindere a regimului brutal de represiune de tip stalinist caracteristic țărilor ce se aflau sub “aripa protectoare” a Moscovei. Acest fapt i-a încurajat pe intelectualii și tinerii maghiari în acțiunea lor anticomunistă și antisovietică. Hotărâtă să obțină o mai mare libertate de exprimare, intelectualitatea maghiară din Ungaria a considerat că în octombrie 1956, a sosit momentul favorabil schimbării. Spre evenimentele care aveau loc în Ungaria priveau însă cu interes și intelectualii maghiari din Transilvania.

Așa cum era și firesc, “vântul” unei posibile schimbări s-a făcut simțit în primul rând în rândul etnicilor maghiari, dar și mulți români vedeau în evenimentele din Ungaria o ocazie pentru o posibilă schimbare. La Cluj, Oradea, Baia-Mare și Târgu-Mureș au fost auzite însă atunci, pe lângă slogane anticomuniste și slogane antiromânești și revizioniste. Securitatea din România s-a trezit astfel în fața unei duble și complicate probleme: una cu caracter ideologic (erau atacate bazele comunismului) și una cu caracter național (erau atacate bazele statului național român, recunoscut ca atare în 1947, la Paris). A urmat o reacție extrem de rapidă – dar în același timp foarte bine camuflată – din partea Securității și a organelor Procuraturii Militare din Târgu-Mureș: arestări și anchete lungi și extrem de dure.

O generație de sacrificiu

Trei oameni, trei destine, același crez. Au făcut parte dintr-o generație greu încercată. Și asta în numele unor principii în care generația lor a crezut cu tărie. Vânați de Securitate, exterminați în închisori sau cu sănătatea iremediabil zdruncinată, cei care au avut puterea sau șansa să supraviețuiască regimului de detenție au fost apoi marginalizați, familiile lor marcate definitiv sau distruse…Au fost îngenuncheați, dar niciodată înfrânți. Ștefan Ceontea, Molnar Mihai sau Alexandru Maier sunt doar trei exemple de mureșeni care au sperat că momentul octombrie 1956 din Ungaria reprezintă un exemplu, dar și o șansă pentru cei aflați dincolo de “Cortina de Fier”.

Ștefan Ceontea rememorat de fiul său

Au meritat oare toate sacrificiile prin care i-a fost dat să treacă în viață tatăl său? Sau ale sale personale? Sunt două întrebări pe care și le pune mereu, aproape obsesiv, mureșeanul Călin-Sorin Ceontea rememorând destinul tatălui său. Născut la 24 mai 1908 la Deda, în județul Mureș, Ștefan Ceontea a absolvit în 1925 Școala Normală din Cluj. Până în 1940 a fost învățător la Deda și apoi la Band unde avea să devină și director. A fost cea mai fastă perioadă dn viața sa, o viață de dascăl dăruită copiilor și familiei pentru că, în 1931, Șefan Ceontea s-a căsătorit, iar în 1932 i-a venit pe lume singurul copil, Călin-Sorin Ceontea. În septembrie 1940, imediat după cedarea Ardealului de Nord, familia învățătorului Ceontea s-a refugiat în Regatul României, la Iclandul Mare, aproape de granița vremelnic impusă. A fost și aici învățător și director de școală, dar în 1941 a fost concentrat ca ofițer (locotenent) în Regimentul 24 Infanterie de la Turda. A făcut tot frontul de Est, dar a avut neșansa să cadă prizonier la ruși pe data de 23 august 1944. Era exact momentul în care guvernul Antonescu era arestat și România întorcea armele împotriva Germaniei naziste trecând de partea puterilor aliate. “Despre viața din lagărele rusești, a mai declarat Călin-Sorin Ceontea, tata mi-a povestit mult mai mult decât despre viața din închisorile prin care a trecut mai târziu în România comunistă. A venit acasă abia în 1946, după ce a trecut prin mai multe lagăre, inclusiv prin Siberia”.

La limita minimei rezistențe

După eliberarea din lagăr, pentru învățătorul Ștefan Ceontea au urmat 10 ani de libertate. Un fel de a spune, pentru că erau exact anii în care în România libertatea era sugrumată încet, dar sigur. A redevenit învățător, de această dată la Ungheni. “Nu cunosc foarte multe detalii, ne-a relatat fiul său, dar în 1956 a fost arestat. Era printre cele 70 de persoane condamnate în grupul Faliboga. A făcut parte din acest grup mureșean de rezistență și a fost condamnat la 18 ani de închisoare. A făcut doar 8 ani pentru că în 1964, Dej a dat acea grațiere prin care toți condamnații politici au fost eliberați. Mama, probabil de frică să nu fie și ea arestată sau să nu-și piardă serviciul, a divorțat de tata la un an după ce a fost condamnat. N-am înțeles-o niciodată, dar nici n-am calitatea să o judec pentru că n-am trăit spaimele și teama ei… Eu am avut propriile mele spaime și temeri. Mai știu că tata a trecut prin închisorile Sibiu, Aiud, Pitești, Gherla”. “Nu prea îmi povestea, îi era foarte greu să rememoreze umilințele și suferințele pe care le îndurase în închisori, ne-a mai declarat fiul său. Se întreba dacă a meritat, mai ales că cel care-i trădase, trăia. Aici, la Târgu-Mureș. Ce mi se pare iarăși aproape incredibil este faptul că prin deceniul șapte-opt cunoscusem și vorbeam cu un ofițer de justiție, pe nume Mellau. Părea amabil și prevenitor, dar niciodată nu mi-a spus că a fost unul dintre cei care contribuiseră la condamnarea tatălui meu. Am trăit vremuri ce pot părea astăzi incredibile, vremuri populate cu fel de fel de specimene umane. E greu să-i încadrezi într-un anumit tipar. Regimul atinsese aproape perfecțiunea… Eram cu toții la limita minimei rezistențe umane pentru că, volens-nolens, acceptasem regimul cu toate ororile lui”.

Un alt destin, o altă experiență

Doctorul Alexandru Maier, din Târgu-Mureș, era în 1957 student în anul IV la Institutul Medico-Farmaceutic. A fost arestat la 18 ianuarie 1957, după ce pe data de 14 noiembrie 1956 fusese arestat tatăl său, Gheorghe Maier, considerat unul dintre liderii grupului de rezistență Faliboga. Cel care l-a arestat pe Alexandru Maier a fost unul dintre foștii colegi de liceu, lt. de securitate Bățagă, devenit ulterior locțiitor al comandantului Securității mureșene. “Cu mine s-au purtat normal, ne-a declarat Alexandru Maier, n-am primit decât câteva palme de la cpt. Bartoș, anchetatorul, dar mult mai târziu. Pe tata însă l-au bătut crunt. Din bătaie, anchetatorul Onea i-a rupt sternul. În mai 1957, a avut loc procesul lotului Faliboga, la Sibiu. Eu, Miholcea și Frunda Carol (tatăl senatorului UDMR Gyorgy Frunda) am fost condamnați la 12 ani de închisoare, dar am făcut doar șapte ani, pentru că Dej a dat o amnistie în 1964. Cei mai mulți ani de penitenciar, la fel ca mulți din lotul nostru, i-am făcut la Gherla. Condiții grele, umilințe fără seamăn…, o experiență nefericită, ce să vă povestesc? Aceste experiențe, ca și multe aspecte care țin de cazul Faliboga, am ținut să le relatez în cartea mea “Am fost medic la Gherla”, carte pe care am publicat-o în 1998″. Calvarul doctorului Alexandru Maier a continuat și după ieșirea din penitenciar. A rămas în atenția Securității și în 1977 a fost arestat și condamnat din nou. “Aceasta este însă o altă poveste…, dar care este și ea legată într-un anume fel de cazul Faliboga pentru că după ieșirea din închisoare mi s-a deschis dosar de urmărire informativă”, a declarat doctorul Maier.

Pe baricadele revoluției maghiare

Molnar Mihai trăiește în prezent la Sovata. S-a născut în 1933, în satul Dumitreni, comuna Bălăușeri, din județul Mureș. La cererea unei mătuși care nu avea copii, din clasa a IV-a primară a plecat să facă școala la Timișoara, unde de altfel, a absolvit și liceul. Pentru că în timpul vacanțelor practica cu plăcere planorismul și parașutismul, în anul 1952 Molnar Mihai a fost selecționat pentru a susține examenul de admitere la Școla de ofițeri de aviație de la Buzău. A fost admis, iar în 1955 a absolvit-o devenind ofițer și a fost repartizat la Timișoara. În secret, visa la o vreme când i s-ar fi ivit ocazia să zboare spre America, unde avea un unchi bogat. “Pe data de 18 octombrie 1956, ne-a relatat Molnar Mihai, eram în concediu și am plecat la neamuri în Ungaria. Aveam niște rude la Budapesta și doream să le vizitez. Am făcut acest lucru având toate aprobările legale de la autoritățile române, însă revoluția anticomunistă din 1956, din Ungaria, m-a prins acolo. M-am simțit solidar cu cererile revoluționarilor maghiari și pe 23 octombrie mă aflam pe baricadele revoluției, la Budapesta. A doua zi, am fost împușcat în umăr, o rană totuși superficială, pentru că m-am reîntors pe baricade. Pe 5 noiembrie 1956, în Ungaria au intervenit rușii și am fost din nou rănit. Tot superficial. Acum a început adevărata represiune, eram vânați peste tot. Zece zile mai târziu, pe data de 15 noiembrie 1956, îmi expira concediul și ar fi trebuit să mă reîntorc la unitate, la Timișoara, pentru că intram în poziția de dezertare. N-am mai putut să fac acest lucru și nici n-am mai vrut. Atunci m-am ascuns împreună cu alți revoluționari maghiari, undeva în afara Budapestei, destul de aproape de frontiera cu România. Între timp, făcuserăm rost și de armament”.

Prins la frontieră

După 2 luni, Molnar Mihai s-a hotărât să revină în România. Dar nu definitiv, ci doar pentru o perioadă scurtă, după care ar fi urmat să treacă granița în Iugoslavia și de acolo să ajungă la unchiul său în SUA. Știa că încercarea de a trece granița în Austria, n-ar fi avut sorți de izbândă, pentru că după intervenția rușilor în Ungaria, în acea zonă de frontieră se făcea pază întărită. “Pe data de 30 ianuarie 1957, a relatat în continuare Molnar Mihai, am trecut înarmat granița în România și m-am ascuns la Banloc, o localitate de lângă frontiera româno-iugoslavă. Am contactat o călăuză care însă ne-a trădat și ne-a dat pe mâna autorităților române. Au urmat apoi binecunoscutele anchete ale Securității. Am fost șase luni în anchetă la Rahova, apoi a venit procesul și condamnarea. Am primit cinci ani și m-am considerat fericit că am scăpat doar cu atât. Am trecut pe la penitenciarele Timișoara, Jilava, Gherla, Aiud și pe la Canal. Experiențe înfiorătoare pe care nu le voi putea uita, dar am avut șansa să întâlnesc oameni de mare caracter care m-au îmbărbătat. Printre ei părintele Alexandru Todea, scriitorul Paul Goma…”

În iulie 1956, membrii clubului “Petofi” și ai “Gazetei literare” din Budapesta au obținut o victorie importantă o dată cu anunțul plecării lui Mathias Rakosi – omul de încredere al lui Stalin – înlocuit din ordinul expres al lui Hrusciov, noul lider sovietic. Pe data de 6 octombrie au avut loc funeraliile lui Rajk și ale celorlalți conducători – victime ale proceselor de tip stalinist – ocazie cu care s-a adunat o mulțime de circa 300.000 de oameni. Pe data de 14 octombrie a fost reprimit în Partidul Comunist Imre Nagy, un comunist moderat, cu veleități de reformator. La 23 octombrie 1956, a doua zi după un mare miting studențesc desfășurat la Universitatea Tehnică din Budapesta, forțele de securitate maghiare AVO, au tras în mulțimea de studenți ce ieșeau din clădirea radioului. Rezultatul? Coalizarea treptată a națiunii maghiare. Steagul Ungariei a fost decupat de simbolurile comuniste, iar armata nu a intervenit. Chiar și statuia lui Stalin a fost doborâtă de pe soclu. Erno Gero – primul ministru numit în locul lui Rakosi – incapabil să facă față situației, a cerut ajutor Moscovei. Între timp, Imre Nagy a fost reinstalat ca prim ministru, iar Partidul Comunist rebotezat ca Partidul Socialist Muncitoresc.

Pe tot parcursul evenimentelor din Ungaria, cotidianul comunist “Steaua Roșie” din Târgu Mureș a relatat desfășurarea evenimentelor. Mai mult chiar, au fost inserate și așa-zise “luări de poziție” din partea oamenilor muncii din Târgu Mureș și din județ. “La Târgu Mureș continuă mitingurile oamenilor muncii, în care sunt dezbătute evenimentele din Ungaria, înfierate acțiunile criminale care au fost puse la cale de reacțiunea imperialistă…”, se relata într-un articol al unui reporter care avea pretenția că surprinde starea de spirit a oamenilor de la Întreprinderea “Textila- Mureș”. “Noi medicii maghiari ai Institutului Medico-Farmaceutic din Târgu Mureș și consiliul științific, ne strângem rândurile în jurul CC al partidului nostru, în frunte cu tovarășul Gh. Gh. Dej…Suntem convinși că poporul muncitor maghiar va triumfa și că forțele întunecate ale contrarevoluției vor fi învinse definitiv. Cauza noastră – cauza socialismului – este de neînvins.” Urmau cele 42 de semnături pe o declarație comună ale unor cunoscute personalități din medicina mureșeană.

Urmare a evoluțiilor total nesatisfăcătoare – din punctul de vedere al Moscovei – Hrusciov a ordonat punerea în aplicare a “Operațiunii Arpad”. Cele 10 divizii staționate în România au trecut frontiera în Ungaria în noaptea de 3 pe 4 noiembrie 1956. Ioan Popescu-Puțuri, ambasadorul român la Budapesta în acel moment, informa Bucureștiul: “Astăzi, duminică, 4 noiembrie, ora 5,00, a început asaltul sovietic de eliberare a Budapestei. De câteva ore, Imre Nagy, Geza Losonczy, Ferenc Donath, Ferenc Janosi, Gabor Tanczos, Szilard Ujhelyi, unii însoțiți de familii, se află în localul Ambasadei iugoslave din Budapesta de la care au cerut și primit aprobare de azil politic”. Din însărcinarea lui Gh. Gh. Dej, în data de 22 noiembrie 1956, o delegație română formată din Valter Roman, Nicolae Goldberger și Iosif Ardelean a sosit la Budapesta pentru a avea convorbiri cu Nagy și ceilalți refugiați la Ambasada iugoslavă și pentru a-i convinge să vină în România care este dispusă să le ofere azil politic. Se urmărea de fapt scoaterea lor din localul ambasadei și predarea ulterioară sovieticilor. În ziua următoare Nagy și cei cinci miniștri ai săi au sosit la București și au fost cazați într-o casă conspirativă a Securității din apropierea capitalei. După un timp foarte scurt, cei cinci miniștri au fost preluați de KGB și duși în URSS. Doi dintre ei au murit în timpul anchetelor brutale la care au fost supuși, iar ceilalți trei s-au întors în Ungaria în februarie 1958, odată cu Imre Nagy unde au fost judecați pentru “trădare de patrie” și executați.

Rapoartele primite de KGB, indicau faptul că studenții din Cluj, Timișoara, Cluj, Oradea și Târgu Mureș organizaseră și ei manifestații în sprijinul revoltei maghiarilor din Ungaria. Frica de extindere și de contagiune a revoltei maghiare și în alte zone din Europa de Est, i-a făcut pe sovietici să intervină în forță, astfel că importante efective sovietice staționate în România au pătruns în Ungaria, iar Securitatea română a operat numeroase arestări în orașele din Transilvania. Timp de mai multe zile, o mare parte a populației din Ungaria – cărora li s-au adăugat și trupe ale armatei conduse de generalii Maleter și Kiraly – au acționat împotriva trupelor AVO și ale unor unități sovietice. Fără sorți de izbândă însă. Nagy a fost înlocuit, în fruntea guvernului fiind instalat Janos Kadar, un fidel al Moscovei. În câteva zile, cei 200.000 de sovietici, dotați cu 2.000 de tancuri au devenit stăpâni pe situație. Prețul? Mii de morți, 13.000 de răniți, 16.000 deportați și peste 100.000 de exilați.

Nicolae BALINT