În și despre orașul care nu doarme

Nu știu vouă cum vă e, dar eu, de multe ori, nu pot să dorm știind că orașul încă e viu și oamenii se zbenguie prin cluburi. Am ales Club Apollo în seara aceasta (joi seara), că e seară retro și poate mai prind câte o piesă care să-mi amintească de copilărie.

Jazz pentru șanse egale

M-am răzgândit. M-am oprit întâi în centru, pentru un concert jazz în „Punctul G” susținut de trupa “Csikos Duo”, în cadrul campaniei “Și tu poți fi înger”, campanie pentru susținerea integrării copiilor și tinerilor cu dizabilități și dreptul lor la șanse egale. Probabil a fost o cântare reușită, am ajuns prea târziu, fiind prost informată în ceea ce privește ora începerii concertului și am prins doar o piesă, un cover adaptat pentru jazz la melodia lui Bill Withers – “Ain’t no sunshine”, care a sunat foarte bine. Când s-au oprit din cântat speram că e doar o pauză dar imediat după, și-au strâns sculele și au plecat.

Orășelul copiilor la ora

când aceștia dorm

Cu părere de rău, am ieșit. În cei aproximativ 800 de pași pe care i-am facut din “Punctul G” până în centru, frigul a reușit să-mi străpungă geaca și să-mi amorțească genunchii. Pe când meditam mai bine la faptul că a venit iarna și ar trebui să mă îmbrac mai gros m-am trezit în “orășelul copiilor” care este, de fapt, micul nostru centru plin de luminițe și culori; nici un om pe stradă care să-l admire, doar eu. Pe cât de mirată am fost de frumusețea cadrului, pe atât de tare m-a cuprins mila pentru muncitorii care la ora 01:00 stăteau cocoțați undeva deasupra centrului, înfiletând ultimele beculețe. Nici nu puteam să-mi imaginez cât de frig trebuia să le fie; am scuturat din cap și am sărit într-un taxi. Când m-a văzut așa necăjită (îmbrăcată subțire), șoferul a dat drumul la caldură zâmbind mulțumit că m-a putut ajuta. Era foarte odihnit și binedispus. L-am întrebat cum reușește să facă față atat de bine turei de noapte…“Eeeeeei domnișoară, ne-am obișnuit, deși nu e ușor deloc. Când ne e somn, mergem acasă și dormim pentru că, fiind obosiți, punem în pericol clienții.” Eeeeee, aș fi putut să-i răspund, nici nu-mi ajung toate degetele pentru a număra de câte ori am trezit, bătând în geam, soferi de taxi.”

Despre guma Turbo

și retro party

Între timp am ajuns la Apollo; am mai facut vreo 300 de pași prin frig acceptând să fiu lăsată “mai încoace puțin, că-s gropi, e aglomerat și nu mai pot ieși după aceea”. Intru în Apollo și amețesc (ca de obicei, că-s sensibila la fum, mișcare multă și muzică la maxim), dar îmi revin repede. Mă mișc buimacă printre petrecăreții care dansează pe mese, pe langă mese, pe intervale…pe unde apucă. Îmi scot aparatul magic și încep să fac poze; încerc să surprind isteria creată la piesa “Coco Jambo”, îmi amintesc de guma Turbo și râd în mine. Nu, nu am întrebat petrecăreții de ce le amintește melodia asta ci de ce au ales Apollo și ce lichide au în stomac, sau în sânge. E extraordinară priveliștea de sus, cu toate punctulețele acelea colorate, ce se mișcă încontinuu. Am fost plăcut surprinsă în această seară de receptivitatea tinerilor la poze.

Dacă la început (acum vreo trei luni), oamenii se fereau de aparat, ba mă mai și amenințau, acum nu mai scap de ei; am să fac gropi de la atâtea bătăi pe umăr “fă-mi și mie una cu prietena mea”, “și nouă, și nouă!” – striga cineva de la

jumatatea ringului. Cum să nu le faci? Că-s așa de drăguți și veseli. M-a

lovit somnul destul de târziu, spre surprinderea mea; e totuși bine să mai dormi din când în când, dar nu în gând! Șoferul de la întoarcere n-a fost atât de vorbăreț, mi-a spus doar ca i s-au descărcat bateriile la aparat și n-a putut face o poză în centru sa-i arate nepoțelei. Ce s-a întâmplat mai târziu în orașul care nu doarme? Nu știu, am adormit. Va urma…

Foto și text: Cristina GÂNJ