Manipularea (sau neproprietatea?) cuvântului

În toiul navigării noastre pe multele canale tv (căci n-avem cum să ne izolăm non-stop într-o cameră fără cutie cu sticlă colorată, vorbitoare) auzim o cantitate îngrijorătoare de cuvinte zise-n doru’ lelii. Uneori ne-apucă oarece senzație de compătimire față de acești autori (în direct sau în reluare) ai textelor jenante. Dându-ne seama că habar n-au ce spun. Dacă suntem dispuși a trece cu vederea (deși n-ar trebui) inepțiile spuse de inși (mai mult sau mai puțin) ignoranți, n-avem cum să aplicăm același tratament persoanelor din fruntea țării. Pe care le-am trimis, prin vot democratic și conștient (oare?) să ne reprezinte. Păi, dacă singura lor menire este să reprezinte interesele alegătorilor timp de 4 ani, devine mai mult decât clar cum că n-ar avea voie să ne transmită (pe căile mass-media) mesaje penibile. Cel puțin dintr-un bazic respect pe care ni-l datorează. Pentru anii buni pe care i-am făcut cadou. La treburile de sus ale țării. Căci unii dintre ei au făcut ani buni. Anii lor, nu ai noștri.

Deunăzi ne-a fost dat s-o auzim pe fosta ministră de justiție (din fosta guvernare) scoțând o perlă (de cultură pe bălegar). Respectiva parlamentară se dădea de ceasul morții, plângându-se că a fost „supusă unui linșaj aproape fizic și mediatic” de către organul de studiu al arhivelor de ciripitori la patriotica structură de represiune securistică. Iar de supărată rău ce-a fost, a hotărât pe nepusă masă să sară din barca PSD-ului pe uscat. Fix la mal (ori la mall?!). Fără să se consulte cu nimenea, da’ chiar cu nimenea dintre camarazii de partid. După cum însăși tovărășia sa ne-a declarat. Interesantă reacție! și rapidă, precum una alergică. Cu atât mai interesantă și mai misterioasă (în aparență) cu cât știm foarte bine ce de eforturi s-au depus la vremea fostei guvernări pentru ca demisionara de acum să poată fi coborâtă atunci de pe scaunul cu perniță (proprie) ministerială pe care-l ocupa strâns. Și câte luni la rând ne-a tot spus presa cum că ministra de justiție va fi schimbată. Și cât de mult le-a luat guvernanților s-o facă. și cum afirma ferm și public respectiva ministră că nu are de ce să plece din funcție. Nu și nu! Ei, v-ați prins? Păi, atunci când și aripi din PSD, și opoziție, și societate civilă o doreau duuusă, ea nu s-a dat, nu s-a lăsat, iar acum, când nimeni n-a apucat a zice ceva, dânsa își ia zborul. Dintr-una. Va să zică, ne arată că acum, după discuția cu membrii Consiliului Național are serioase zguduieli interne. Atât de serioase, încât, hop-țop, s-a decis să ducă lupta de una singură. Precum Ioana D’Arc (scuzați comparația!).

Din păcate, nu aruncarea mănușii de piele tăbăcită (căci de mătase nu putea fi vorba) ne-a impresionat. Ci textele care au dat glas supărării. Auziți cum se exprimă un fost ministru de justiție: linșaj aproape fizic. Adicătelea, al naibii de subtil Consiliul ăsta de luptă cu arhivele. O fi învățat de la organu’ represiv pe care-l tot studiază. Numai așa se explică faptul că reușește să practice, spus pe șleau, un linșaj nici în car, nici în căruță. Nici fizic, dar nici psihic. Dar, oricum, mai aproape (de) fizic decât (de) psihic.

Stăm și ne întrebăm: cum o fi linșajul ăsta „aproape” fizic la care fosta ministră pretinde că a fost supusă în timpul audierii de două ore și jumătate de la Consiliu? Parcă ne și obligă să ni-i imaginăm pe membrii Consiliului într-o agitație devoratoare, gata-gata s-o ucidă…. aproape fizic. Parcă-l vedem pe dl. Ticu Dumitrescu agitând o bâtă pe de-asupra audiatei, în uralele colegilor săi. Dar, bineînțeles fără să-i atingă un fir de păr, pentru a se încadra în noțiunea de „linșaj aproape fizic”. Sau pe dl. Cazimir Ionescu pornind cu dosul palmei către dantura audiatei, dar oprindu-se la 1 mm. Pentru ca linșajul să nu fie nici prea-prea, nici foarte-foarte. Căci, potrivit definițiilor lingvistice, asta înseamnă linșaj: ucidere fără judecată a cuiva, de către o mulțime agitată, ațâțată.

Nu știm cât de ațâțați vor fi fost membrii Consiliului timp de două ore și un pic, dar știm, cu siguranță, altceva. Dacă fosta ministră ar avea un dram de…orice-i bun (bun-simț, bună cuviință, bună credință etc.), și-ar aduce aminte cam cum devine treaba cu linșajul. Inclusiv mediatic. Adică, și-ar aminti de anchetele desfășurate de procurorii-lacheii săi, în timpul domniei tovărășiei sale. De interogatorii de peste 10 ore, asezonate cu lipsa de somn, lipsa de hrană, la temperaturi insuportabile, de ți se lipea singura cămașă de spate și unica lenjerie intimă de corp. Cu legea pe post de hârtie „aproape” igienică și cu texte „aproape” de mahala ale anchetatorilor. Iar ca bonus, cu declarații ale ministerului pe care-l conducea (zis „de justiție”) „aproape” mincinoase. În comparație cu de-alde astea, credeți-ne, pretinsul „linșaj” venit din partea membrilor Consiliului nu-i decât un soi de mângâiere. Deși, e drept că față de fantomele trecutului, orice atingere-i greu de suportat.

Andreea CIUCÄ‚