Finlanda, la confluența dintre lumea occidentală și Marea Rusie

Istoria consemnează urme ale prezenței umane pe actualul teritoriu al Finlandei încă de acum câteva mii de ani, când acea regiune era populată de grupuri răzlețe de factură fino-ugrică, structură care s-a păstrat în capitalul genetic al poporului finlandez. Ca peste tot în nordul Europei, și în ceea ce azi numim Finlanda, convertirea populației la creștinism, în jurul anului 1.000, a însemnat debutul unei perioade de schimbări sociale, economice, politice și culturale, fapte cuprinse inclusiv într-o istorie scrisă.

1155 – Prima cruciadă având drept scop unificarea teritoriilor finlandeze și suedeze

La vremea aceea, Finlanda era divizată în zone controlate de triburi care se deosebeau în multe privințe și care adeseori

intrau în adevărate conflicte: Varsinaissuomalaiset (finlandezii din sud-vest), Hameenii (în centrul țării) și Karelienii (în sud-est). Urmare a puternicei influențe sudeze, în anul 1155 regele Erik cel Sfânt al Suediei și episcolul Uppsalei, Henrik cel Sfânt organizează prima cruciadă pentru a realiza o uniune administrativă între cele două teritorii. Cu toate acestea, multă vreme granițele actualului stat finlandez au fost instabile, fiind subiectul influenței suedeze, pe de o parte, și rusești, pe de altă parte. Astfel încât, până în secolele XIII-XIV, coasta orientală a Golfului Finic a constituit subiectul multor bătălii între suedezii care presau din partea de vest și rușii care veneau dinspre est.

1323 – Tratatul de pace de la Pähkinäsaari, divizarea teritoriului finlandez între Suedia și Rusia

După trei mari cruciade, întreprinse pentru stabilirea supremației economice și politice, a fost semnat tratatul de pace de la Pähkinäsaari, prin care au fost stabilite pentru prima oară granițe între Suedia și Novgorod – viitoarea Rusie. Iar populația care ocupa teritoriile actuale ale Finlandei a fost marcată de influențele culturale și religioase ale celor două state nou formate – Rusia și Suedia.

1397 – Uniunea de la

Kalmar, prin care se unesc

regatele Danemarcei,

Norvegiei și Suediei

În Evul Mediu, Finlanda, ca parte a Regatului Suedez, nu avea o altă administrație sau legi diferite. Între secolele XIV și XV extinderea culturii religioase a constituit puntea de legătură a Finlandei cu restul lumii creștine din Europa, principalele porți de comunicare fiind orașele Turku (Abo, în suedeză) și Viipuri (Viborg).

1523 – Ieșirea Suediei din Uniunea de la Kalmar

Ieșirea Suediei din Uniunea de la Kalmar, care a reunit toate țările nordice sub sceptrul danez, Reforma lui Luther, care a dus la slăbirea puterii economice a Bisericii, toți acești factori au izolat Suedia de restul lumii. Acesta a fost contextul istoric în care pe tronul suedez s-a urcat Gustav Vasa, care a dus o politică de centralizare a puterii de stat, confiscând o mare parte a averilor bisericești, dar a întreprins și expediții de cucerire a noi teritorii, îndreptându-și atenția către zone nepopulate din Finlanda.

1640 – Regina Christina a Suediei pune bazele primei universități din Finlanda, la Turku

Poziția Suediei s-a întărit în decursul secolului al XVI-lea, urmând ca Finlanda să cunoască o sută de ani mai târziu o perioadă de dezvoltare culturală și eonomică, prin întemeierea Universității din Turku (1640), înființarea Curții cu Juri, prin traducerea Bibliei în limba finlandeză (1642), precum și prin apariția multor noi orașe.

1700-1721 – Marele Război Nordic

Secolul al XVIII-lea a fost marcat de declinul importanței Finlandei în cadrul regatului suedez și, totodată, de deplasarea graniței cu Rusia către interiorul teritoriului finlandez. Ascensiunea Rusiei este marcată și de întemeierea orașului Sankt Petersburg, în 1703, pe un teritoriu ce aparținea teoretic Suediei. În timpul Marelui Război Nordic, Rusia a ocupat multe teritorii finlandeze, amenințnd până și Arhipelagul Stockholmului.

1808-09 – Proclamarea Marelui Ducat al Finlandei

În urma păcii de la Tilsit (1807), când țarul

Alexandru I și Napoleon au hotărât împărțirea Europei în zone de influență, Rusia a decis să cucerească Finlanda, teritoriu care avea mare importanță pentru aceas­ta, din moment ce rușii întemeiaseră orașul Sankt Petersburg pe teritoriul finlandez și își doreau controlul asupra Golfului Finic. Ca urmare a pierderii Războiului Finlandez, Suedia a fost nevoită să cedeze teritoriile finlandeze pe care le deținuse în favoarea Rusiei. În ciuda faptului că Finlanda a fost anexată Rusiei, a reușit să-și păstreze propria formă de guvernământ. Astfel că, la prima adunare a Dietei Marelui Ducat al Finlandei, la care a participat și țarul, acesta a proclamat “ridicarea Finlandei la rangul de națiune”.

1812 – Orașul Helsinki este declarat capitala Finlandei

Politica finlandezilor, de a rămâne loiali rușilor pe toată perioada secolului al XIX-lea, i-a ajutat să-și poată constitui propriul stat. Iar desemnarea orașului Helsinki drept noua capitală (1812), poziție deținută până la acel moment de către orașul Turku – care era reședință a Episcopiei, a Universității și a Curții cu Juri – arată dorința Rusiei de a transforma Finlanda într-o entitate autonomă.

1835 – Apare prima ediție a „Kalevalei”, epopeea populară finlandeză

Statutul special de care s-a bucurat Finlanda, conservarea propriilor instituții și exercitarea funcțiilor publice de către autohtoni, au condus la apariția sentimentului național, cultivat de un mare număr de intelectuali finlandezi. Aceasta este perioada în care a apărut epopeea națională finlandeză, Kalevala, publicată mai întâi în 1835 sub titlul “Kalevala, bătrânele versuri fermecate ale Kareliei, din timpuri străvechi ale poporului finlandez”. Kalevala este până astăzi unul din reperele identității finlandeze.

1860 – Finlanda își bate propria monedă, „markka”

În anii 1860, Marele Ducat al Finlandei, a cunoscut o nouă eră, progresistă, marcată prin dezvoltarea comerțului exterior, a schimburilor culturale, dezvoltarea științelor și artei, dar și prin introducerea monedei proprii (markka).

1870 – Publicarea primului roman

finlandez, „Șapte frați”, de Alekis Kivi

Marele Ducat al Finlandei și-a manifestat așadar autonomia nu doar prin adoptarea monedei proprii, ci și prin promovarea culturii specific finlandeze. Iar introducerea limbii finlandeze în aparatul administrativ și juridic a condus la înflorirea unei literaturi naționale și la apariția de ziare în limba finlandeză.

1899 – Å¢arul Nicolae al II-lea refuză să reconfirme Constituția Finlandeză

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, divergențele lingvistice au devenit atât de acute încât au apărut două formațiuni politice, Partidul Finlandez, a cărui doctrină era grefată pe susținerea valorilor rurale și a idealismului național, și Partidul Popular Suedez, care era susținătorul legăturilor culturale cu Occidentul. Fricțiunile interne au fost însoțite și de o creștere a tensiunilor dintre Finlanda și Rusia, în contextul în care Finlanda stabilise deja legături comerciale trainice cu multe țări din Europa de Vest, lucru menit să aducă îngrijorare în partea rusească cu privire la loialitatea finlandezilor, care au început să reconsidere importanța reluării legă­turilor cu Suedia și, inclusiv, cu Germania.

1917 – Finlanda își declară independența

La începutul secolului XX, Finlanda era scena a două curente de opinie divergente – menținerea autonomiei, de care Finlanda se bucurase de-a lungul secolului al XIX-lea, respectiv, independența totală. Astfel că în vara anului 1917 Parlamentul finladez s-a declarat deținător al puterii supreme, prerogativ deținut până atunci de țar, dar guvernul provizoriu de atunci nu a fost de acord cu aceast lege și a dizolvat Parlamentul. Revoluția rusă din octombrie 1917 a schimbat radical atitudinea față de burghezie, care câștigase alegerile în Finlanda, iar Parlamentul a proclamat pentru a doua oară independența Finlandei. Proiectul a fost adoptat la 6 decembrie 1917, iar la finalul aceleiași luni, Lenin, prin consiliul comisarilor populari, a recunoscut suveranitatea noului stat.

1918 – Primul Război Mondial

Primul Război Mondial a avut pentru Finlanda semnificația unui “război de eliberare”, pentru că trupele sovietice au fost expulzate de pe teritoriul țării, care a reușit să-și păstreze independența. Criza economică din anii ’30 a fost resimțită și în Finlanda, dar cu toate greutățile, Finlanda a reușit să-și păstreze instituțiile democratice, aspect care a apropiat-o de țările scandinave, inclusiv în privința progresului economic și a tendinței generale de creștere a nivelului de trai.

1939-1944 – Finlanda în Cel De-al Doilea Război Mondial

Cel de-al Doilea Război Mondial a găsit Finlanda într-un climat optimist și, ca urmare, aceasta a fost surpinsă de atacul armat al Uniunii Sovietice care solicita schimburi de teritorii cu Finlanda. Mizând inițial pe o uniune nordică, care să lupte împotriva Germaniei, dar care nu s-a mai realizat, Finlanda a fost nevoită să intre singură într-un război mare și dur. În martie 1940, Finlanda a semnat un armistițiu cu Uniunea Sovietică, prin care a permis instalarea unei baze militare rusești pe teritoriul său și a cedat Uniunii Sovietice 10 la sută din teritoriu. Toate acestea însă i-au permis să-și păstreze independența.

1945 – 2000 – De la rănile de război la Uniunea Europeană

După încheierea războiului, granițele dintre Finlanda și Uniunea Sovietică au fost restabilite, iar în anii care au urmat Finlanda s-a concentrat pe consolidarea relațiilor de bună vecinătate cu Uniunea Sovietică. În perioada dintre Cel De-al Doilea Război Mondial și 1991, Finlanda a jucat un rol stabilizator pentru toată zona baltică, puterile occidentale recunoscând succesul politicii de neutralitate adoptate de Finlanda. Mai mult, obligată de către marele său vecin la plata unor despăgubiri de război, Finlanda, după terminarea acestor datorii, a continuat să facă exporturi masive către Uniunea Sovietică. Un alt aspect important al politicii finlandeze de după Război a fost consolidarea relațiilor de cooperare cu celelalte țări nordice – Norvegia, Danemarca, Islanda, dar în special cu Suedia, limba suedeză fiind cea de-a doua limbă oficială în Finlanda, situație explicabilă istoric și geografic. Finlanda, membră a Uniunii Europene din 1995, a reușit să se dezvolte, mizând pe resursele naturale – păduri întinse pe teritorii vaste – dar și pe modernizarea multor segmente industriale, producătoare de bunuri de larg consum exportate deopotrivă în Uniunea Sovietică și în Occident. Având o poziție geopolitică strategică, la marginea Europei, la confluența dintre lumea occidentală și marea Rusie, Finlanda a căpătat variate influențe –suedeze, rusești, europene. Toate acestea sunt adânc întipărite în mentalul colectiv finlandez și se manifestă azi în capacitatea poporului finlandez de a munci, de a rezista în situații limită, de a colabora pentru a menține o stare de propseritate și de bine pentru întregul popor.