Europa „o noțiune în transformare”

În percepțiile cotidiene, Europa este de foarte multe ori confundată cu Uniunea Europeană. Mulți concetățeni cred că se vor integra în Europa, iar alții că facem parte, și în că de foarte mult timp, din arealul cultural, geografic și istoric al acesteia.

În opinia noastră este necesar să distingem între noțiunea de Europa, care are o încărcătură semantică mitică, istorică, geografică, spirituală, filozofică, geopolitică și construcția europeană de după al doilea război mondial. Aceasta din urmă este expresia unui proces complex cu caracter economic și politic, în care se îmbină principiile supranaționalității cu cele ale interguvernamentalismului. Procesul acesta a avut ca principii de funcționare ideile lui David Mitrany, originar din România de dinainte de primul război mondial, și puse în practică de către Jean Monnet și apropiații săi.

Vom încerca acum să lămurim conceptul de Europa, care are o tradiție de peste două mii opt sute de ani, așa cum arăta distinsul intelectual elvețian Denis de Rougemont în cartea sa „Vingt-huit siècles d’Europe, Paris, 1961″ (Douăzeci și opt secole de Europă). Deși Herodot credea că adevăratul sens al numelui acestei zeițe furate de Zeus, stăpânul incontestabil al zeilor greci, nu va fi descoperit de un muritor, există, totuși, demersuri pentru a explicita sensul termenului. În tradiția celtică există cuvântul wrab, care semnifică apus, partea din vest, în cea feniciană cuvântul ereb, care s-ar traduce tot prin apus. Mult mai aproape de înțelesul termenului se găsesc grecii antichității care considerau că noțiunea a luat naștere din două cuvinte eurus, care înseamnă larg, spațios și ops viziune. Combinarea celor două cuvinte ne poate conduce la termenul de Europa Vestică, teritoriul din apus cu deschidere la Oceanul Atlantic, inducând ideea acestei dimensiuni largi a Europei, mereu neliniștită și în căutarea vocației sale de călătoare și cercetătoare a necunoscutelor omenirii. Dacă noțiunea nu a putut fi explicitată în totalitate, nici limitele fizice ale continentului nu au putut fi cu exactitate precizate. Grecii au fost primii care au încercat să stabilească contururile Europei. Hesiod, în secolul al VIII-lea (Î.Ch.) a fost primul care a plasat Europa la Nord de Grecia continentală, excluzând Peloponezul și insulele grecești. Părintele istoriei, Herodot a fost și mai exact, afirmând că grecii împărțeau lumea în trei părți: Europa, Asia, Libia (Africa actuală). Pentru el Europa se prelungea departe la Nord, dincolo de regiunile dunărene, ajungând la marea Nordului, având la Nord-Est fluviul Don și Marea Azov. Cu alte cuvinte, grecii au conturat Europa în funcție de cunoștințele și prezența lor în anumite teritorii. Romanii n-au avut o idee foarte clară despre Europa, fapt explicabil dacă ținem cont de dimensiunile geopolitice ale imperiului lor, care ajunsese la un moment dat până în Asia Mică, la confluența cu Iranul de astăzi. Cu grecii și mai apoi cu romanii, Europa a primit noi semnificații, care erau date, mai ales, de civilizația lăsată de cele două popoare. Când europenii se revendică de la greci și romani, înțeleg nu Europa geografică sau geopolitică ci Europa civilizației, a valorilor date de democrație, de drept, instituții, organizare militară, de filozofia rațională, de afirmarea individului, de vocația universalității etc.

Europa creștină

Mult mai aproape de sensul pe care contemporanii noștri îl dau noțiunii de Europa, l-au avut gânditorii și oamenii politici din Evul Mediu, care prin vocația universală a creștinismului occidental au reușit să unească lumea greco-romană cu cea barbară. Respublica Christiana a fost matricea Europei Occidentale de mai târziu. Născută ca urmare a diviziunii Imperiului Roman din secolul al IV-lea, a constituirii regatelor barbare în Occident și a prezenței musulmanilor (sec.VII) în peninsula Iberică, Europa Creștină, moștenitoare a valorilor romane a fost ilustrată excepțional de imperiul lui Carol cel Mare. Imperiul său n-a însemnat restaurarea Imperiului roman de altădată ci nașterea Europei creștine, mai restrânse geografic decât Imperiul Roman din Apus, dar mai puternică prin liantul credinței, în care se găseau atât urmașii romanilor cât și barbarii. Pierre Gerbet, un celebru istoric francez, a făcut o paralelă interesantă între Europa lui Carol cel Mare și cea născută în urma cortinei de fier din perioada războiului rece, care a separat Europa Vestică de lumea slavă ortodoxă. Alți istorici au mers mai departe, considerând că Europa celor șase se suprapune imperiului carolingian, la care i-a impresionat nu geografia sa ci unitatea politică, administrativă, economică și, mai ales, de conștiință religioasă ce a caracterizat statul lui Carol cel Mare. În acest imperiu se putea găsi acel liant franco-german, nucleul alcătuirii Uniunii Europene de astăzi. Trimiterea la construcția statală a lui Carol cel Mare are și o altă justificare legată de utilizarea frecventă a cuvântului „Europa”. Textele culese și publicate în Monumenta Germaniae Historica ne vorbesc despre Carol cel Mare ca „rege, tată al Europei”, „șef venerabil al Europei” etc.

Imperiul lui Carol Cel Mare nu a supraviețuit fondatorului său, dar în ciuda diviziunii politice a Vestului Europei care va continua multe secole, liantul creștin va da Europei Vestice unitatea sa distinctă, ruptă doar în secolul al XVI-lea de Reformă și de tratatul politic dintre Francisc I, regele Franței și Soliman Magnificul.

Sentimentul solidarității europene se va exprima în secolele XIV și XV și ca o reacție la avansurile Imperiului Otoman. Toate proiectele de unitate europeană de la Pierre du Bois la Pius al II-lea vor avea ca preocupare unitatea creștină în fața turcilor, dând Europei dimensiuni mult mai largi, în care sunt prezente alături de Ungaria, Polonia, Transilvania și principatele românești de la Sud și Est de Carpați. Papa Pius al II-lea ( Enea Silvio Piccolomini) și-a început „Tratatul despre Statul Europei” cu descrierea Ungariei, Transilvaniei și Traciei, el considerând „Comunitas Christiana” ca fiind însăși Europa.

În următoarele secole, Europa va fi măcinată de războaie între principii creștini, preocupați mai mult de satisfacerea orgoliilor lor, de interesele statelor lor, decât de unitatea europeană. Descoperirile geografice vor contribui la nașterea unei Europe maritime, mai dinamice, dornică să cucerească și să civilizeze noi spații. În secolele XVI-XVII putem vorbi de trei Europe: o Europă Occidentală și Atlantică, mai dezvoltată economic și comercial, o Europă Continentală ( Germania și Italia) mai săracă și instabilă și o Europă Orientală, semi-asiatică, săracă, cu naționalități greu de definit.

Până în 1683 când turcii vor fi bătuți în fața Vienei, conștiința europeană va funcționa ca expresie a solidarității principilor europeni în fața pericolului otoman. Însă nu totdeauna a fost așa dacă avem în vedere faptul că unii monarhi europeni au semnat tratate cu sultanii otomani.

Revoluția franceză și epoca napoleoniană anunțau o Europă a principiului naționalităților, mai iacobină, divizată, a cărei liniște și echilibru vor fi menținute, mai târziu, prin înțelegeri între monarhii europeni, incluzând aici și Rusia și Turcia.

Secolele XVII-XIX sunt caracterizate de multe proiecte de unitate europeană, învățații timpului oferind continentului perspectivele unei solidarități a ideilor, care pe baza unor vase comunicante au permis un dialog cultural fecund între Mica și Marea Europă.

De la Voltaire la Dimitrie Cantemir, Europa Literelor are aceleași valori bazate pe raționalitate, pe o lume a cunoașterii, a științei, dar care s-a izbit multă vreme de o Europă a ignoranței, a spaimelor și fricii.

Europa secolului al XIX-lea și cea a începutului secolului trecut este continentul naționalităților, a formării statelor-națiune, a dărâmării imperiilor, a afirmării naționalismelor, dar și a crizei conștiinței europene.

Măcinată și divizată de cele două războaie mondiale, Europa și-a revenit greu, datorită însă genialității unui vizionar european, Jean Monnet, care a înțeles că numai construind o solidaritate de fapt, bazată pe valorile profund europene, spirituale, economice și politice, de civilizație se va realiza cu adevărat o unitate europeană. Europa lui Jean Monnet este spațiul de civilizație pe care urmașii săi îl extind în timpurile noastre și la Europa Orientală, regăsindu-ne cu toții într-o Mare Europă, ce se pregătește să înfrunte cu succes rivalii săi internaționali.

Adrian Liviu Ivan

conf. univ. dr.

U. Babeș-Bolyai Cluj