Focul mistuitor

Alexandros Kalomiros a fost chirurg ortoped care practica în Tesalonic, un scriitor prolific de lucrări ortodoxe și un stâlp al comunității Sf. Ioan Teologul din orașul său. S-a mutat la cele veșnice de Sărbătoarea Sfinților Silas și Silvan, pe 30 iulie, 1990.
Îndreptare
prin pedeapsă
Lumea pe care o vedem în jur se schimbă pentru că este coruptibilă. Noul Cer și Pământ veșnic pe care Dumnezeu ni le aduce în a Doua Venire sunt incoruptibile, adică neschimbătoare. În Noua Lume nu mai poate exista îndreptare și de aceea pedepsele pedagogice nu-și mai au rostul. Orice pedeapsă de la Dumnezeu în această Lume Nouă a Învierii ar fi doar acte de răzbunare, nepotrivite și motivate de ură, fără o intenție sau un scop bun. Dacă considerăm iadul ca o pedeapsă de la Dumnezeu, trebuie să admitem că este o pedeapsă care are sens doar dacă El este nespus de răzbunător. Așa cum spune Sfântul Isaac Sirul: “Cel care aplică pedepse pedagogice pentru vindecare, pedepsește cu dragoste, dar cel care caută răzbunare este lipsit de dragoste. Dumnezeu pedepsește cu dragoste, nu ca să Se apere – departe de noi a crede așa ceva – ci ca să-și vindece chipul Lui, omul, și nu ține mânia. Această dragoste este dreaptă și nu se schimbă. Un om drept și înțelept este ca și Dumnezeu pentru că nu pedepsește pe altul din răzbunare, ci pentru ca să-l îndrepte sau pentru ca alții să se teamă”. Vedem deci că Dumnezeu pedepsește doar în măsura în care este nădejde de îndreptare. Iadul nu este o pedeapsă a lui Dumnezeu, ci o auto-condamnare. Cum spune Sfântul Vasile cel Mare, “Chinurile iadului nu-L au pe Dumnezeu drept cauză, ci pe noi înșine”.
Paginile inimii
Cineva poate totuși insista că Sfintele Scripturi vorbesc despre Dumnezeu ca Marele Judecător, care-i va răsplăti pe cei care-L ascultă și pedepsi pe cei care nu-L ascultă, în marea Zi a Judecății (2 Timotei 4:6-8). Cum putem înțelege această judecată dacă vrem să pătrundem nu sensul uman, ci cel divin?
Dumnezeu este Adevăr și Lumină. Judecata lui Dumnezeu nu este altceva decât contactul nostru cu acestea. În Ziua Marii Judecăți, orice om se va înfățisa gol înaintea acestei lumini pătrunzătoare a adevărului. “Cărțile” vor fi deschise. Acestea sunt inimile noastre. Inimile noastre vor fi deschise de lumina pătrunzătoare a lui Dumnezeu și ceea ce este înăuntru va fi arătat. Dacă în aceste inimi este dragoste de Dumnezeu, ele se vor bucura văzând lumina Lui. Dacă, dimpotrivă, în ele se află ura, oamenii aceia vor suferi primind în inimile lor deschise lumina pe care au detestat-o întreaga viață. Deci, ceea ce va deosebi pe un om de altul nu este hotărârea lui Dumnezeu, răsplata sau pedeapsa de la El, ci ceea ce se află în inimă, ceea ce a fost acolo în timpul întregii vieți și care acum este arătat în Ziua Judecății. Dacă în această descoperire există o răsplată sau o pedeapsă – și cu siguranță există – acestea nu vin de la Dumnezeu, ci din dragostea sau ura din fiecare inimă. Dragostea are în ea fericirea, ura are deznădejdea, amarul, durerea, răutatea, agitația, confuzia, întunericul și toate celelalte condiții care compun iadul (1 Cor. 4:6).
Râul iubirii
Lumina adevărului, Energia lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu care se revarsă în Ziua Judecății peste oameni ce nu mai sunt supuși corupției, vor fi aceleași pentru toți oamenii. Nu va fi nici o distincție. Diferența va fi în cei care primesc, nu în Cel ce dă. Soarele strălucește la fel peste ochi sănătoși sau bolnavi, fără nici o diferență. Ochii sănătoși se bucură de lumină și datorită ei pot vedea frumusețile din jur. Ochii bolnavi simt durere, suferă și vor să se ascundă de aceeași lumină care aduce atâta bucurie celor cu ochi sănătoși.
Dar vai, nu mai există nici o posibilitate de a se ascunde de lumina lui Dumnezeu. În această viață, posibilitatea există. În Noua Creație a Învierii, Dumnezeu va fi pretutindeni și în toate. Lumina și dragostea Lui vor penetra totul. Nu va fi nici un loc ascuns de Dumnezeu, cum a fost în timpul vieții noastre stricăcioase în împărăția prințului acestei lumi. Împărăția diavolului va fi prădată de Învierea Generală și Dumnezeu Își va lua înapoi creația. Dragostea va învălui totul cu Focul ei tainic ce va curge ca un râu din tronul lui Dumnezeu și va împrospăta raiul. Dar același râu al Iubirii va sufoca și arde pe cei care au ura în inimile lor. “Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:29). Același foc ce curăță aurul consumă lemnul. Metalele prețioase strălucesc în el ca soarele, zgura arde cu un foc înecăcios. Amândouă sunt în același foc al Iubirii. Unele strălucesc, altele devin mai întunecate. În același cuptor, oțelul strălucește ca soarele, în timp ce pământul se înnegrește și se face tare ca piatra.
Diferența este omul, nu Dumnezeu. Diferența este produsă de alegerea liberă a omului, pe care Dumnezeu o respectă în mod absolut. Judecata lui Dumnezeu este relevarea realității din om.
Fiii cerești
Sfântul Macarius scrie, “După cum împărăția întunericului și a păcatului sunt ascunse în suflet până în Ziua Învierii, când trupurile păcătoșilor vor fi și ele acoperite cu întunericul din sufletele lor, la fel și Împărăția Luminii și Imaginea Cerească, Iisus Hristos, luminează acum în mod tainic sufletul și domnește în sufletul sfinților, ascunsă de ochii oamenilor… până în Ziua Învierii; dar atunci și trupul va fi acoperit și slăvit de Lumina Domnului, care este acum în sufletul omului (din această viață), ca trupul să domnească și el împreună cu sufletul care acum primește Împărăția Cerurilor, se odihnește și este luminat de lumina veșnică” (Omilia 2).
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că, nu ce face omul contează în viața veșnică ci ceea ce este el, dacă este asemenea lui Iisus Hristos Domnul nostru, sau dacă, dimpotrivă, este diferit de El. Mai spune, “În viața viitoare creștinul nu este întrebat dacă a renunțat la întreaga lume pentru Hristos, dacă și-a dat averea la săraci, dacă a postit și a făcut vegheri de noapte, dacă a plâns și s-a jelit pentru păcatele lui, sau dacă a făcut orice alt bine în această viață, ci va fi cercetat dacă se aseamănă cu Hristos, așa cum un fiu se aseamănă tatălui său.”