Gadafi, vulpea deşertului

Potrivit Statelor Unite, războiul împotriva terorismului a debutat în forţă în 2004. Principalul succes al începutului de an este spectaculoasa schimbare la faţă a regimului libian, datorată, în opinia americanilor, temerii dictatorului Muammar al-Gadafi că va împărtăşi soarta lui Saddam Hussein. În realitate, reorientarea strategică a Libiei reprezintă punctul culminant al unei campanii de apropiere de Occident, iniţiată de Gadafi la sfârşitul deceniului trecut.

La începutul lunii ianuarie 2004, o ştire-bombă exploda pe canalele mass-media din lumea întreagă. Dictatorul libian Muammar al-Gadafi, odinioară principalul sponsor al terorismului internaţional, a anunţat că renunţă la programul secret de înarmare cu arme de distrugere în masă şi la sprijinul acordat activităţilor teroriste. Pentru a arăta că nu glumeşte, Gadafi a permis accesul inspectorilor internaţionali în Libia şi a invitat mai mulţi membri ai Congresului american să viziteze facilităţile în care ţara sa a încercat să producă bomba atomică. Declaraţia dictatorului libian a reprezentat o adevărată lovitură propagandistică pentru Statele Unite. Administraţia Bush a lăsat să se înţeleagă că decizia neaşteptată a dictatorului este rezultatul şocului produs de capturarea umilitoare a lui Saddam Hussein. Cu alte cuvinte, colonelul Gadafi şi-ar fi dat seama că dacă nu schimbă macazul la timp, va împărtăşi soarta regimurilor din Afganistan şi Irak.     
Analiştii politici susţin însă că schimbarea de atitudine a liderului libian nu a fost inspirată de presiunile externe, fiind de fapt consecinţa firească a politicii de deschidere către Occident iniţiate de Gadafi în ultimii ani. Agenda strategică a liderului de la Tripoli urmăreşte împlinirea ambiţiilor economice crescânde ale ţării sale, eliminarea statutului de paria al comunităţii internaţionale şi restabilirea deplină a relaţiilor politice şi economice cu SUA, principalul adversar al Libiei în ultimii 30 de ani. Un alt motiv al reorientării politice a liderului libian îl reprezintă disputele publice cu statele arabe din Orientul Mijlociu.

Interesul poartă fesul

Experţii internaţionali sunt de părere că evenimentele recente nu trebuie interpretate prin prisma războiului împotriva terorismului, ci a bătăliei pentru asigurarea controlului asupra rezervelor de energie de pe glob.
Într-adevăr, din acest punct de vedere, interesele americane şi libiene coincid în totalitate. Potrivit analistului Franz Schurmann, America nu-şi mai poate permite să ignore rezervele libiene de petrol: “Administraţia Bush trage cu ochiul la petrolul din fostele state aflate pe lista neagră – Libia şi Sudan. Motivul acestei schimbări de strategie geo-politică este faptul că majoritatea regiunilor bogate în petrol – Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi America de Sud – sunt frământate de conflicte violente. Continentul african deţine 7 la sută din rezervele mondiale de petrol şi gaze naturale, iar Libia are cele mai mari rezerve, după Nigeria. Nerăbdarea americanilor se datorează şi rezultatelor dezamăgitoare ale prospectării câmpurilor petrolifere din Asia Centrală. Până nu demult, se credea că rezervele din Asia Centrală le vor surclasa pe cele din Orientul Mijlociu. Estimările vorbeau de peste 200 de miliarde de barili. În realitate, cifrele sunt mult mai mici – între 40 şi 50 de miliarde de barili – şi mare parte din petrol este de proastă calitate.”
În prezent, Libia are 12 câmpuri petroliere cu rezerve de cel puţin un miliard de barili fiecare şi alte două terenuri cu rezerve cuprinse între 500 de milioane şi 1 miliard de barili. În plus, piaţa petrolieră este foarte atractivă datorită costurilor scăzute de exploatare, apropierii de pieţele europene şi infrastructurii bine dezvoltate. Toate aceste motive au determinat Departamentul pentru Energie al SUA să considere, încă din iulie 2003, că Libia este “coaptă” pentru explorarea şi dezvoltarea sectorului său petrolier. Firme americane precum Chevron, Conoco, Exxon, Marathon Oil şi Amerada Hess, care au părăsit Libia în 1986, în urma unei interdicţii emise de preşedintele Reagan, şi-au trimis reprezentanţii la discuţii cu guvernul lui Gadafi. Ministrul libian al petrolului a fost mai mult decât binevoitor. El a declarat că activele companiilor au fost păstrate neatinse şi că firmele americane sunt aştepate să-şi reia activitatea din momentul în care sancţiunile SUA vor fi ridicate.
Într-adevăr, Libia este cel puţin la fel de interesată ca SUA de atragerea investitorilor străini. Din cauza sancţiunilor impuse de ONU, industria petrolieră autohtonă se confruntă cu numeroase probleme. Învechirea utilajelor a cauzat declinul producţiei, în condiţiile în care 95 la sută din exporturile Libiei sunt asigurate de petrol. Pentru a-şi atinge propriile ţeluri în sectorul petrolier, Libia estimează că va avea nevoie de investiţii externe de 10 miliarde de dolari până în 2010.

Duşmanii de ieri, prietenii de azi

Un alt obiectiv al lui Gadafi este eliminarea statutului de paria internaţional, pe care l-a avut ţara sa în ultimii 30 de ani. Într-adevăr, după ce a preluat puterea, în 1969, Gadafi a transformat Libia într-un sanctuar privilegiat al tuturor grupărilor teroriste internaţionale. Liderul libian le-a furnizat fonduri importante şi a sponsorizat operaţiuni subversive în nu mai puţin de 42 de state din lume. In plus, Libia s-a proclamat un campion al luptei împotriva imperialismului occidental, devenind un membru de facto al Pactului de la Varşovia. Miliarde de dolari au fost cheltuite pe tancurile şi rachetele Scud oferite de Uniunea Sovietică.
Toate aceste activităţi au atras riposta americanilor. În 1986, Libia a fost ţinta unui atac aerian ordonat de preşedintele american Ronald Reagan, ca represalii la un atentat cu bombă petrecut într-o discotecă din Berlin, în care au murit doi soldaţi americani. Riposta libiană a venit doi ani mai târziu. Un avion al companiei americane Pan Am a explodat deasupra localităţii scoţiene Lockerbie, omorând cele 270 de persoane aflate la bord. Statele Unite l-au acuzat pe Gadafi că este la originea atentatului şi au impus sancţiuni economice dure împotriva Libiei. 
După ce a negat îndelung implicarea în atentat, pe 5 aprilie 1999 Libia a extrădat două persoane implicate în organizarea actului terorist. Mai mult, în mai 2002 Libia a anunţat că oferă o recompensă de 2,7 miliarde de dolari familiilor celor ucişi, cecul fiind înmânat în septembrie 2003.
Analiştii consideră că în spatele acestui gest a stat dorinţa lui Gadafi de a obţine recunoaşterea deplină din partea americanilor. De altfel, schimbarea de atitudine faţă de Statele Unite a fost evidentă încă de acum trei ani. Gadafi a fost printre primii lideri arabi care au denunţat atacurile teroriste din 11 septembrie. De asemenea, el şi-a dat acordul tacit pentru invazia americană în Afganistan şi, spre surprinderea celorlalţi lideri arabi,  a oferit informaţii despre al-Qaeda Statelor Unite. Mai mult, Gadafi a declarat că este nerăbdător să lucreze direct cu CIA împotriva teroriştilor islamici, caracterizaţi ca fiind “o ameninţare la fel de mare pentru Libia ca şi pentru America.”

Divorţ în stil musulman 

Apropierea faţă de America s-a desfăşurat în paralel cu îndepărtarea faţă de lumea arabă. În octombrie 2003, liderul libian, cândva un campion energic şi devotat al unităţii arabe, şi-a anunţat retragerea din Liga Arabă.
Gadafi i-a criticat cu duritate pe foştii săi tovarăşi de arme: “Era naţionalismului şi unităţii arabe s-a dus pentru totdeauna. Aceste idei care au mobilizat masele nu mai acum nici o valoare. Libia i-a sprijinit mult prea mult timp pe arabi, pentru care a plătit sânge şi bani. Singurul rezultat a fost că ne-am trezit boicotaţi de Statele Unite şi demonizaţi de Occident. În schimb, arabii şi-au unit forţele cu Statele Unite şi Israel împotriva Libiei”.
Dictatorul libian şi-a schimbat până şi atitudinea belicoasă faţă de Israel. Dacă în urmă cu 10 ani, chema la “împingerea sioniştilor” în mare, acum el pledează pentru formarea unei naţiuni în care evreii şi palestinienii să trăiască împreună în pace.
În cele din urmă, obiectivul final al lui Gadafi este poziţionarea Libiei ca intermediar economic cheie între Europa şi Africa. Marea ambiţie a conducătorului de la Tripoli este crearea unei confederaţii pan-africane, după modelul Uniunii Europene, în care ţara sa să deţină poziţia de lider. Spre deosebire de alţi dictatori, Gadafi a realizat la timp că nu poţi înota la infinit împotriva curentului…

Muammar al-Gadafi s-a născut în 1942, în familia unui păstor dintr-un trib beduin. În 1969, căpitanul Gadafi organizează o lovitură de stat prin care îl înlătură de la putere pe regele Idriss. După o lună, ordonă îndepărtarea de pe toate clădirile a inscripţiilor în limbile de origine latină. Devine faimos pentru excesele sale verbale şi spectaculoasele puneri în scenă. Obişnuieşte să de deghizeze în cerşetor pentru a testa activitatea serviciilor oferite de stat. Are o gardă personală formată exclusiv din femei. Fostul preşedinte al Egiptului, Anwar Sadat, l-a calificat “sută la sută nebun”. Câteva din sintagmele celebre ale lui Gadafi: “Soldaţii americani trebuie transformaţi în oi. Mîncarea lor este permisă”,”Suntem capabili să distrugem America şi să-i spargem nasul”.

Emiratele arabe ale Tripolitaniei şi Cirenaicii au fost cucerite de otomani în secolul al XVI-lea. În 1911, ambele emirate au intrat sub stăpânirea Italiei, care le-a anexat în 1939, sub regimul lui Mussolini. Libia devine scena unor bătălii de amploare în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind ocupată de Marea Britanie în 1943. Libia îşi câştigă independenţa pe 24 decembrie 1951. Emirul din Cirenaica, Idris al-Sanussi este proclamat regele ţării. Suprafaţă: 1,775,500 km2. Populaţie: 5,5 milioane locuitori, din care 97 la sută arabi suniţi. Oraşe importante: Tripoli, Benghazi, Misurata.Venituri obţinute din exportul de petrol în 2003: 12,9 miliarde dolari