2007 – anul aterizarii într-o noua “zona gri”
Un om politic de vârf din România spunea odata ca tot ce i se întâmpla bun acestei tari vine târziu si la presiune externa. Asa si cu aderarea la Uniunea Europeana. România s-a vazut intrata în familie la doi ani si jumatate dupa aderarea fostelor tari comuniste din Europa Centrala si a republicilor baltice, cu o fractiune de secunda înainte de ferecarea usilor, nu se stie pentru cât timp. Si a reusit sa-si atinga obiectivul în urma presiunilor adesea infernale pe care autoritatile de la Bruxelles le-au facut asupra clasei politice de la Bucuresti. Câtiva dintre tehnicienii care au dus greul negocierilor de aderare spun si azi povesti de-a dreptul incredibile despre rezistenta acerba la reforme din interiorul zonei politice. Tot ei stiu si cum au fost convinsi baronii centrali si locali sa accepte totusi introducerea masurilor de transparenta, concurenta si reformare a justitiei: adesea prin pumni batuti în masa, de prea multe ori cu promisiunea unor compensatii ulterioare, sub diferite forme. Aceiasi tehnicieni povestesc si despre felul în care Bruxelles-ul întelegea sa tina mereu România în priza. “Când bulgarii erau chemati la evaluari si raportau atingerea unor obiective erau felicitati, dupa care li se cerea sa treaca urgent la urmatoarele masuri. Când noi explicam ce am realizat, ni se raspundea: “Foarte bine, trimitem o echipa sa verificam””, spune un diplomat român.
Adevarul este ca, de 17 ani, România s-a aflat în situatia de a urmari o “foaie de parcurs” fabricata în Ocident. si tocmai pentru ca provenea de acolo, populatia i-a acordat încredere, iar politicienii nu au avut prea mult spatiu de manevra. Dorinta românilor de a se vedea iesiti din “zona gri” si racordati la spatiul occidental al bunastarii a fost atât de mare, încât nici o politica în contra acestui curent nu putea avea sorti de izbânda decât cel mult partial si pe termen scurt. România si-a întarit institutiile democratice si a legiferat noi si noi libertati pentru a putea fi admisa mai întâi în Consiliul Europei si mai apoi în rândul tarilor candidate la NATO si Uniunea Europeana. A trebuit sa-si reformeze structurile de aparare si siguranta nationala pentru a îndeplini standardele Aliantei Nord-Atlantice. A fost obligata sa-si deschida economia, sa introduca regulile concurentei si transparentei si sa reformeze justitia, pentru a putea adera la Uniunea Europeana. Cât de profunde au fost aceste reforme este greu de spus acum. Cert este doar ca, la 1 ianuarie 2007, cerul Bucurestiului a fost luminat de cel mai fastuos foc de artificii vazut vreodata pe aici. Românii au sarbatorit aderarea la Uniunea Europeana dupa ce, în noiembrie 2003, vizita presedintelui George Bush, care a încununat invitarea României în NATO, fusese marcata de aparitia curcubeului, ceva cu totul neobisnuit la sfârsitul toamnei. Dar nu e cazul sa ne încredem prea mult în semne. Cel putin daca privim la noua realitate în care România a intrat dupa 1 ianuarie 2007. Reducerea simtitoare a presiunii din exterior (“nu ne pot da afara din UE” – este expresia favorita a multor politicieni) a dat frâu liber manifestarii plenare a unor moravuri politice tinute cât de cât în frâu pâna prin 2006. De ochii controlorilor de la Bruxelles, evident.
“Conflictele inghetate” din sfera politica au izbucnit la suprafata cu o energie impresionanta si debordând de populism. Populismului moral de la Cotroceni (presedintele îi acuza pe toti cei care nu sunt de partea sa de coruptie si ticalosie) i se opune populismul economico-financiar de la Palatul Victoria. Cresterile de pensii si de salarii nesustinute de realitati economice si încurajarea nesabuita a consumului intern pun deja în pericol stabilitatea economica din anii ce vin, apreciaza analistii de specialitate. Oarecum împotriva celor doua mari populisme se ridica populismul fotbalistico-religios al lui Gigi Becali. Si toate acestea la un loc pun în umbra populismul unei stângi care înca nu se regaseste, dar care arunca tot mai multe ocheade spre populismul de ranga tip Vanghelie. Pe acest teren s-au consumat, din pacate, marile confruntari politice ale anului 2007. România a fost lasata sa se descurce cu banii trimisi acasa de emigranti, cu afacerile imobiliare si cu locurile de munca dezvoltate de investitorii straini, care au simtit atractia terenului gol.
Fara presiune externa, clasa politica din România nu s-a dovedit capabila sa produca un nou set de prioritati nationale, un proiect menit sa descatuseze energii si sa stimuleze dezbateri. Un proiect care, spre deosebire de tot ce s-a întâmplat în ultimii 17 ani, trebuia sa vina din interior, si nu din afara.
Obiectivele si interesele României în Uniunea Europeana nu au fost formulate cu claritate. România vadeste deocamdata mentalitate de asistat – spera sa primeasca ceva din fondurile europene, asteapta investitii strâine – care vin în mod oarecum natural -, dar este departe de marile dezbateri europene. Practic, din cauza lipsei lor de viziune, liderii politici care se lauda azi ca au scos tara din “zona gri” dintre spatiul euroatlantic si cel ex-sovietic n-au facut decât sa o plaseze într-o noua “zona gri”. Aceea a participarii marginale la dezbaterea marilor teme europene si de participare slaba în marea competitie a globalizarii.
Ovidiu NAHOI
