De ce iubim Ziarul de Mures?

Chiar daca unii dintre noi, din varii motive, îl si urâm? Pentru ca, la urma urmei, asta înseamna iubire în sens natural, lumesc, cotidian (saptamânal, în cazul nostru). De ce ZM-ul nu ne este indiferent?

Povestea întemeierii Ziarului de Mures, a crearii lui ex nihilo, acum o jumatate de deceniu (La muti ani, ZM-eilor si ZM-eoaicelor!), începe pe drumul cu autostopul si cu buzunarele pline de vântul sperantelor, dinspre Cluj spre Tg. Mures. El rasare în târgul transilvan puternic bicolor etnic, ca o alternativa radicala la ziarele locale conformist (post)comuniste de atunci. Si creste întru-un an cât altii-n zece. În tot acest rastimp, lung, scurt, oricum semnificativ în vârtejul ametitor în care traim, mitul sau fondator s-a tot slefuit sub patina timpurilor, bune si rele, inclusiv a celor recent vitrege.

Haideti sa recunoastem, oricât am fi de vanitosi, ranchiunosi, cârcotasi sau fricosi, ca nu e putin lucru. Oricine a încercat sa construiasca ceva în viata, nu doar pentru el si ai lui, ci, mai ales, pentru altii, stie ce înseamna asta. E nevoie sa ai vâna de temerar, de marginal valoros, de vizionar si de descalecator de tara. E nevoie si de tenacitatea (la limita sadica) a unui Mester Manole, care sa-si pecetluiasca zidirea, fara sa clipeasca, cu trupul unei Ane preaiubite, si de vitalitatea debordanta a unui Zorba Grecul, care sa aiba taria sa se pravaleasca de râs când totul pare ca s-a prabusit, si de speranta nesfârsita a unui înduiosator-ridicol Don Quijote postmodern, care sa lupte mai departe, imperturbabil, cu morile de vânt autohtone, în plina globalizare.

E nevoie vitala de acei oameni care, rând pe rând, sa fi împartasit himerele unui edificiu imaginat si sa le fi transformat, cu inteligenta, în realitate. Este nevoie, deopotriva, de toti cei care au apreciat sau au contestat cu perseverenta acest ziar. si citindu-l, l-au integrat într-un ritual al vietii lor. Caci, orice existenta autentica, oricât de (ne)spectaculoasa ar fi ea, se coaguleaza mitic si ritualic. Mituri, nu mistificari, ritualuri, nu rutina, scurtcircuitate la rastimpuri cu o luciditate cruda, interogatoare despre cine suntem, ce facem si încotro mergem.

Iar daca, dincolo de variabile ce tin de sociologia presei locale, aceasta efemerida saptamânala (conditia ingrata a oricarui ziar, fata de o carte, sa spunem) a reusit sa capete o cadenta, o ritmicitatea în viata noastra, daca ne cultivam ca pe un tabiet asteptarea lui pret de 7 zile, ca sa ne bucure sau sa ne enerveze când îl citim dimineata la cafea, daca, cel putin din când în când, avem cu ce ne delecta, pentru ca lamureste ori stârneste întrebari la care sa reflectam si daca dezamageste, atunci e bine. E foarte bine. Eu însami sunt o cititoare loiala, nesuferit critica si (ne)îngaduitoare a Ziarului.

Ca orice este viu, Ziarul de Mures, stim prea bine, este imperfect. Perfectibilitatea lui nu tine doar de viziune, ci de o multime (uneori covârsitoare) de factori care trebuie tinuti sub control în contexte versatile ca nisipurile miscatoare.

Si totusi, sta-n puterea celor care îl scriu si a celor care îl citesc, a celor care îl sustin financiar si moral, a celor care-l iubesc si-l critica, si chiar a celor care îl detesta si îl critica (onest si argumentat, nu furibund irational) ca ZMeul sa-si arate, ani buni de acum încolo, chipul sau de print local. Iar ranile duelurilor, odata cicatrizate, nu pot decât sa-i dea un plus de barbatie si de farmec.