Uncategorized

Guadalcanal și ultimii samurai

La o lună după bătălia de la Midway, comandamentul american a hotărât să treacă la acțiuni ofensive în sud-estul Pacificului. La 6 iulie 1942, comandamentul japonez a debarcat trupe și personal de construcții pe insula Guadalcanal și a început amenajarea unui aerodrom și a unei baze în vederea operațiunilor viitoare. Pentru desfășurarea cu succes a ofensivei prevăzute, americanii erau obligați să cucerească “portavionul nescufundabil” din sudul insulelor Solomon.

Anihilarea bazei japoneze din insulele Solomon era absolut necesară pentru americani. Și cea mai sigură cale era cucerirea insulei Guadalcanal. Amiralul Robert Lee Ghornley a primit ordinul de a pregăti și executa o debarcare pe insulă. Generalul MacArthur urma să sprijine operațiunea cu aviația pe care o conducea, prin neutralizarea bazei aeriene japoneze de la Rabaul, iar amiralul Chester Nimitz avea sarcina de a-și folosi submarinele pentru a împiedica intervenția forțelor japoneze de la puternica bază aero-navală Truk.
Portavionul
nescufundabil

Atât americanii cât și japonezii acordau o mare importanță insulei. Conștiente de faptul că obținerea victoriei în lupta pe uscat depindea de aprovizionarea trupelor și de întărirea unităților din zonă, ambele părți s-au străduit să împiedice prin toate mijloacele întărirea forțelor inamice, care nu puteau fi făcute decât de pe mare. După un șir de lupte aeronavale prelungite până la sfârșitul lunii octombrie, în care ambele părți au înregistrat deopotrivă când succese, când înfrângeri, între 12-15 noiembrie 1942 s-a desfășurat o mare bătălie navală, al cărei rezultat a făcut ca aliații să obțină în cele din urmă o victorie decisivă. O victorie plătită cu moartea a 2.000 de soldați și a amiralilor Scott și Callagan.
Flota americană de debarcare avea în compunere 23 de nave de transport, la bordul cărora se găseau peste 19.000 de oameni. Escorta, formată din 8 crucișătoare și 15 distrugătoare, avea rolul să asigure protecția apropiată a navelor de transport și să sprijine debarcarea. O puternică flotă (formată din 3 portavioane, un cuirasat, 6 crucișătoare și 6 distrugătoare) era menită să intervină împotriva flotei japoneze, dacă aceasta și-ar fi făcut apariția și, să asigure sprijinul și protecția aeriană grupării care se îndrepta spre Guadalcanal.
Punctul de cotitură
Comandamentul american a realizat o mare superioritate asupra celor 2.000 de japonezi din Guadalcanal, și a celor 1.500 de luptători de pe insula Tulagi (din imediata apropiere). Americanii au mizat pe elementul “surpriză”, fapt ce le-a mărit considerabil șansele de succes. Gruparea americană care s-a apropiat de Guadalcanal a fost supusă unui masiv bombardament al avioanelor de pe portavioane și al artileriei grele și supragrele de pe navele de suprafață. Concomitent, alte unități cucereau, fără mare greutate, insula Tulagi.
Infanteria marină americană condusă de generalul Vandegrift, a debarcat pe insula Guadalcanal începând un război de uzură căruia urma să-i facă față cu greu (din cauza solicitărilor extreme la care au fost supuși, oamenii lui Vandegrift au fost înlocuiți la un moment dat de infanteriștii generalului Patch). Comandamentul japonez a reacționat extrem de violent, pentru că acorda insulei Guadalcanal o importanță primordială, apreciind că: “succesul sau insuccesul în recucerirea Guadalcanalului este punctul de cotitură al drumului ce duce spre victorie, pentru ei sau pentru noi”, cum era consemnat într-un document capturat de americani.
Bătălia de la Guadalcanal, câștigată de americani, nu a fost ultima din zonă. Ultima mare confruntare navală din cadrul campaniei a avut loc la 30 noiembrie 1942, lângă Tasafarogo. Plasată în imediata apropiere a pozițiilor japoneze din Pacificul de sud-vest, insula Guadalcanal a constituit o bază de mare importanță strategică pentru acțiunile ulterioare ale aliaților de recucerire a teritoriilor pe care japonezii puseseră stăpânire în prima etapă a războiului din Pacific.

“Acceleratul de Tokio”

În bătălia pentru Guadalcanal, cele mai spectaculoase au fost luptele navale. Unele s-au purtat de aviația de pe portavioane (fără ca navele celor doi adversari să se vadă între ele); altele s-au dus cu artileria cuirasatelor și crucișătoarelor, ori cu torpilele distrugătoarelor și submarinelor; multe s-au desfășurat pe timp de noapte (când radarul americanilor a jucat un rol esențial, constituind un important avantaj față de japonezi, care nu-l aveau). Victoria a oscilat, după situație, raport de forțe și condițiile în care au fost angajate. În tot acest timp s-au dus lupte grele și pe uscat. Pentru a-și întări trupele terestre, japonezii au folosit inițial navele de transport care au suferit pierderi mari (din cauza aviației și submarinelor americane). În aceste condiții, comandamentul japonez a inaugurat un sistem nou: a folosit navele de război (în special distrugătoarele, care erau mai rapide), care navigau numai noaptea, din insulă în insulă, descărcau oamenii și materialele și se înapoiau tot noaptea la bazele de aprovizionare.

Generalul învins

În 4 ianuarie 1943, conștient de faptul că nu poate evita eșecul, generalul Tojo a semnat ordinul de evacuare progresivă a insulei, începând cu data de 1 februarie. În cursul nopții de 7 spre 8 februarie, flota japoneză a reușit printr-o manevră tactică abilă să evacueze 13.030 de ofițeri și soldați, pierzând doar un singur distrugător și 18 avioane. Din acest moment, generalul Patch a putut lua în stăpânire insula fără nici o dificultate. Din cei aproximativ 29.000 de oameni debarcați pe insulă, japonezii au evacuat doar 13.000. Ceilalți au pierit în luptă sau secerați de boli, 1.000 fiind făcuți prizonieri. Numărul mic al prizonierilor se explică prin fanatismul cu care luptau soldații și ofițerii japonezi, chiar în situații lipsite de orice perspectivă. Prizonierii, în marea lor majoritate, erau răniți sau bolnavi, incapabili de luptă. Bătălia de la Guadalcanal a fost unul dintre actele importante ale celui de-al doilea război mondial, desăvârșind cotitura radicală în desfășurarea conflictului armat din zona Oceanului Pacific și marcând destrămarea “sferei de coprosperitate a Marii Asii Orientale” create de Imperiul nipon între India și Hawaii, între Siberia și Australia, pe o suprafață uriașă de circa 77.000.000 de kilometri pătrați. 

Noii samurai

“În momentul în care americanii îi izolează în junglă, japonezii sunt nevoiți să trăiască cu vegetale și animale sălbatice moarte. Nu dispuneau de nici un material sanitar, fiind expuși în permanență îmbolnăvirii datorită plantelor infectate de veninul scorpionilor și de țânțarii anofeli. (…) Trebuie subliniat faptul că, una din calitățile armatei japoneze, a fost puterea de adaptare la condițiile grele de luptă: soldații se confundă cu natura, surprinzându-i în orice moment pe americani, pe care îi hărțuiesc până la exasperare sau delir. (…) Pentru a-și ține oamenii în mână, Tojo, care refuză să-și recunoască incapacitatea pe plan logistic, nu dispune decât de două arme: tradiția militară, care nu-i oferă soldatului decât o singură posibilitate – victoria sau moartea – și războiul psihologic pe frontul interior, prin care cultivă ideea că, Japonia este invulnerabilă și invincibilă. (…) Tradiția militară japoneză nu este compatibilă cu legile războiului. Soldații nu se predau niciodată, luptă până la ultimul, iar apoi se sinucid, după ce în prealabil execută bolnavii și răniții. La nevoie, ofițerii îi ajută pe lași. În același mod, inamicii care se salvează sărind cu parașuta din avioanele avariate sau cei care părăsesc în diferite feluri navele înainte de a se scufunda, sunt mitraliați fără milă. (…) Acestor oameni, excepțional antrenați, nici nu le pasă de dificultățile terenului, de lipitori sau de malarie. Ei se mulțumesc zilnic cu un pumn de orez și dorm în picioare, rezemați unii de alții, pentru a se feri de atacurile șerpilor.”(Jacques de Launay, în diferite lucrări de specialitate.

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close