Ierușalaim, buricul pământului

În Orașul Sfânt, de trei ori sfânt, miezul lui septembrie revarsă în lumea evreiască sunetul tradițional de șofar și gustul de miere și mere al celor mai mari solemnități de toamnă. În civilizația iudaică, ale cărei rădăcini hrănesc întreaga civilizație europeană iudeo-creștină, tradițiile religioase convertite în patrimoniu cultural sunt o marcă puternică a identității, chiar și pentru lumea laicizată.

Rosh Hashanah, ziua Judecății și a Amintirii, începutul anului calendaristic evreiesc, este celebrată anul acesta de la apusul zilei de 18 septembrie, timp de 10 zile, pînă la Yom Kippur. Semnificațiile ei se prelungesc în memoria ancestrală cultivată ritualic de comunitățile religioase evreiești de pretutindeni și de oricând. Debutul anului nou re-amintește debutul lumii, geneza și creația biblică a omului. Este o perioadă de intensă introspecție, în care fiecare își examinează relația personală cu Dumnezeu, legătura creaturii cu Creatorul. Sunetul prelung al cornului de berbec anunță trezirea din ațipeala spirituală și promisiunea unui an îmbelșugat. În prelungire, Yom Kippur, marea sărbătoare a ispășirii, vine ca un exercițiu colectiv, grav și sincer al reconcilierii. A face pace cu Dumnezeu, cu cei apropiați și cu sine însuși. Refacerea legăturii de prietenie și fidelitate față de Creator se petrece ritualic prin a cere iertare, bătându-și piepturile, pentru păcatele comise de-a lungul anului, din eroare, din încăpățânare, din stres, din abuz de putere. În tradiția iudaică, mărturisirea păcatelor în comun, la persoana I plural, dă seama despre responsabilitatea împărtașită a evreilor pentru fiecare dintre ei. În plus, acum e vremea în care prietenii stau față în față, oferindu-și confesarea, iertarea și împăcarea înainte de a merge la altar. Solemnitate a solemnităților, sabat al sabaturilor, Yom Kippur prilejuiește cea mai amplă liturghie oficiată în sinagogă de-a lungul unui an. Este o perioadă de post și abtinență totală și de rugăciuni intense. Ceremonie străveche, plină de reverență, prescrisă biblic în Levitic, Yom Kippur se oficia originar în Templu, până la a doua cădere a înalt sanctuarului iudaic. Pe atunci marele preot, îmbrăcat în lințoliu alb, pătrundea în altar, până în Sfânta Sfintelor, spațiu de maximă sacralitate, a cărui trecere era permisă doar o singură dată în an, pentru a aduce jertfa de sânge pentru păcatele proprii și pentru cele ale lui Israel. Doi țapi erau sacrificați ritualic pentru restaurarea relației divine. Unul era ars de tot pe altar, iar celălalt era dus în deșert și aruncat de viu de pe un promontoriu, în adâncurile mării. Asupra celui din urmă se proiectau simbolic toate păcatele poporului. Țapul ispășitor al națiunii. În tot acest răstimp al slujbei expiatoare ritmuri de psalmi învăluiau Templul, înălțându-se ca tămâia spre cer, până când ciclul solemnităților se sfârșea în noapte, în același sunet de shofar.

De atunci, amintirea Templului, simbolul religios și național al iudaismului, a bântuit în permanență conștiința și imaginarul evreilor de pretutindeni. Refacerea lui, concretă sau simbolică, a rămas un punct de referință peren al istoriei poporului lui Israel. El reprezintă și acum o miză uriașă în politicile restauratoare, militante și extrem de laborioase ale actualului stat Israel.

În geografia sacră, a locurilor sfinte ale iudaismului, spațiul consacrat și venerat se configurează concentric, în jurul celor trei poli: Țara Sfântă, Ierusalim și Templu. Ele animă sensibilitatea religioasă și națională a fiecărui evreu. După aceeași structură concentrică a sacralității era constituit și Templul: locul femeilor, locul lui Israel, locul preoților și miezul sacralității, Sfânta sfintelor. Somptuozitatea primului sanctuar, ridicat de înțeleptul Solomon, fiul lui David și distrus de babilonieni în anul 587 îH, avea să rămână de neegalat în memoria evreiască. Cel de-al doilea templu, reconstruit după întoarcerea din robia din Babilon, copie palidă a celui dintâi, va fi distrus de romani odată cu cucerirea Ierusalimului de către Titus. Din toată această istorie monumentală, parte organică a identității iudaice, singura vestigie care dăinuie până astăzi este Zidul de vest din Ierusalim, sau Zidul Plângerii, cum îl numesc neevreii. Rămășița zidului de suținere din jurul Templului, învestită în durata lungă cu semnificațiile religioase și sacre ale vestigiei Sfintei Sfintelor, a primit în istoria recentă, după războiul de șase zile din 1967, puternice valențe naționale, laice și militare.

Istoria luptelor pentru aproprierea acestui spațiu nu a ajuns la sfârșit. Zidul Plângerii din inima Ierusalimului, acolo unde evreii erau doar tolerați să se adune și să comemoreze câtă vreme acea parte a orașului a fost sub suveranitate iordaniană, este acum miza unor politici urbanistice concertate. Esplanada sa largă, loc de pelerinaj și de adunare al evreilor de pretutindeni, este parte a unui proiect arhitectural inteligent, coerent și tenace, deși problematic din punct de vedere al dreptului internațional, menit să re-pună în valoare evreitatea acestui spațiu și să șteargă fosta linie de demarcație a orașului din 1949, de după crearea statului Israel.

Istoria și politicile neliniștite legate de apropierea spațiului sacru al vestigiilor Templului este partea vitală, esențială a Ierusalimului și a civilizației iudaice. Acest oraș fascinant, loc sfânt al celor trei mari religii monoteiste ale lumii, aprig disputat, iubit, visat, imaginat, cruciat, vizitat, pelegrinat, construit și deconstruit e traversat de mize culturale, religioase și geopolitice uriașe. El este axis mundi. De te voi uita, Ierusalime…

Sid NEDEEA