Iluzii publice

Care este prima senzaţie ce vă pătrunde atunci când într-o lege găsiţi expresii de genul: persoane „cu calităţi profesionale deosebite” sau „specialişti având o înaltă calificare”? Nu simţiţi cum un fior vă navighează pe coloană, din regiunea cervicală până în cea coccigiană? Dacă aveţi, din fire, o sensibilitate cel puţin medie, veţi conştientiza acest fior. Şi veţi trece mai departe (că doar n-o să rămâneţi cu coloana tremurândă toată viaţa), întrebându-vă ce l-a provocat. Poate uimirea faţă de persoane (încă vii) atât de reuşite, ce se bucură de marile daruri ale profesionistului. Sau poate chiar respectul în faţa pragului (de sus) de calificare pe care aceştia l-au atins. Ori poate, de ce nu, mulţumirea că astfel de oameni sunt cei chemaţi să ne analizeze comportamentul (ei înşişi departe de unul deviant – la o primă lectură).
Care este a doua senzaţie ce se revarsă peste psihicul dumneavoastră la reluarea textului legii? Aceea de confort redus, de grăunte de nisip în faţa valului „persoanelor” alese care n-au mamă, n-au tată, n-au partid, ci numai lege, conştiinţă şi calităţi profesionale deosebite. Parcă vi-i şi închipuiţi în acţiune, în misiune, în expansiune pentru a face de petrecanie tuturor corupţilor (profeşionişti ori amatori, cu vechime sau de ocazie). Închideţi ochii şi încercaţi să vă imaginaţi lumea sau ţara izbăvită de ei (staţi, nu vă precipitaţi în imagini şi happy-end-uri).
Cea de-a treia senzaţie este, cred, cea definitorie. Plecarea „genunchilor inimilor noastre” (ca să folosesc o expresie clasică, pură)  în faţa atotştiutorilor nominalizaţi în lege (ca specie). Ne vine să fim impresionaţi de ceea ce ştiu, de ceea ce au înmagazinat în minte, de uşurinţa, corectitudinea, exactitatea cu care lucrează, raţionează, analizează, redactează. Adică, ne vine să ne lăsăm cu totul pe mâna lor. Pentru că ei ştiu. Aşa că ne băgăm liniştiţi sub plapumă. Şi visăm color.
Dar, cu toată perspicacitatea pe care cu siguranţă o aveţi, îmi permit să afirm că nu intuiţi următoarea senzaţie (luată într-o ordine cronologică a fiorilor vertebrali). Ei, bine, este vorba de blocajul total (similar cu o criză de discopatie lombară), care vi se va instala atunci când veţi citi actele scrise cu mâna proprie de unii dintre aceşti supermen. Acte prin care notează tot soiul de afirmaţii (specialitatea casei fiind consemnarea denunţurilor). Fraza nu este frază, desele inversiuni o fac şi mai de neînţeles, iar despre semnele de punctuaţie n-are rost să deschidem discuţia. Mi-aduc aminte de repetatele avertizări ale profesorilor noştri de limba română. Ei ne atenţionau, cu degetul în vânt, că o lucrare, chiar bună să fie, nu va primi nota de trecere dacă are mai mult de două greşeli de ortografie. (Să nu credeţi că „lucrările” la care ne referim ar fi de premiul Pullitzer. Poate, totuşi, o nominalizare la premiul Oscar, pentru scenariu S.F., li s-ar potrivi.) Dacă mai adăugăm că (a naibii coincidenţa) atunci când un cuvânt trebuia scris împreună, el este despărţit sau invers (chiar pentru perfectul compus al verbelor şi pentru viitorul lor – la verbe mă refer), că media „i”-urilor finale este, până la urmă bună (dacă le mai transferăm de la unele cuvinte la altele), că o căruţă de virgule proaspete ne-ar aranja (deşi am promis că las semnele de punctuaţie în „veşnica lor pomenire”), avem imaginea completă a profesionistului. Este cineva atât de naiv să creadă că dacă persoanele importante („nu spui ţine”) nu ştiu gramatică decât până la organul broaştei, vor fi ştiind drept ori procedură penală? Nu cred. Important este că presupusele lor calităţi sunt scrise. De alţii. În actul normativ de înfiinţare a PNA. Cine şi cum a făcut selecţia lor nu mai contează.