Uncategorized

Îmbufnarea lu’ Dinescu

Sunt compasiv cu necazul lui Dinescu, îi stau alături în rușinea de a fi pe un loc fruntaș în topul celor mai iubite personalități culturale „din toate timpurile”, după cum se exprimă el într-un articolaș din Gândul. Îl asigur totuși că putea fi și mai rău, de exemplu să nu figureze în nici un top, și dintr-o dată să-și dea seama că nu mai e interesant pentru nimeni. Că vine în spatele unor Arșinel, Florin Piersic sau Irina Loghin nu exprimă decât o evidență statistică a modului în care e orientat gustul public.

Dealtfel nu-i mare deosebirea între ceea ce reprezintă Dinescu în poezie și ce reprezintă Arșinel ori, în fine, Dolănescu în muzică, opinie, evident, de nespecialist, vulnerabilă la amendare. Intuiția colectivă nu i-a asociat cu totul hazardat pentru că și unii și alții, cocoțați pe soclul fragil al unor glorii conjuncturale, dobândită cu un dram de talent și cu multă mascaradă și exces de mediatizare, nu fac de decenii întregi decât să-și recicleze clișeele, să se vâre în ochiul consumatorului de ecran prin toate canalele, la orice oră din zi și din noapte, în lumea de aici și poate în cea de dincolo. Bulimia mediatică a lui Dinescu nu are limite, ca și cea a lui Arșinel sau Florin Piersic, cu toate că fiecare se motivează altfel, fiecare e convins de inegalabila fascinație pe care propria personalitate o exercită în mintea tevemaniacului. Fără o groasă vână histrionică, ce ține probabil de codul genetic, nu poți deveni o personalitate de top într-o țară în care, vorba lui Dinescu, Ciao Darwin a devenit politică de stat.

Dinescu are dreptul să nu se simtă flatat de vecinătatea în gustul public cu imaginea lui Piersic sau Irina Loghin, pentru că el se vede un personaj cultural mult mai fin sau important. Ceea ce e discutabil. Piersic are mitologia lui cinematografică, poate mai consistentă și justificată decât aproximativa consistență a lui Dinescu în literatura română. În nici un caz nu-l văd în atare topuri pe Blaga, Doinaș, Creția, pe Gellu Naum sau pe marele maestru al poeziei române actuale, trăitor patriarhal într-o ruralitate uitată, Nicolae Ionel. Probabil că despre Ionel nici Dinescu, care ar putea lua lecții de literatură cu carul de la el, nu prea știe mare lucru, cum nu știe mare lucru nici despre mulți scriitori clasici români ori străini, cultura lui fiind un sertărel cu clișee mucegăite. Măcar să fie iubit de contemporani, fie ei și ciaodarwiniști, dacă destinul literaturii române nu-i poate promite o generoasă dăinuire. Tot e ceva, nu-i așa?

Până la urmă ce-l poate intriga pe Dinescu, faptul că românii îi plac pe Piersic și Arșinel? Sau că gusturile românilor sunt atât de alterare încât să se mulțumească cu astfel de idoli de mucava? Nu cumva faptul că a devenit și el, împotriva dorinței, un soi de poet de mucava gustat tocmai de cei ce-l adoră pe Piersic și pun botu’ la scălâmbăielile desuete ale lui Arșinel, că, adică gustul public l-a asociat celebrității unor epave pe care el în sinea lui le disprețuiește? Dacă tot suferă atât de mult că a ajuns în top, când el tocmai disprețuiește sensibilitatea și criteriile celor ce-l iubesc, ar trebuie să fie totuși recunoscător destinului că i-a oferit măcar contemporani empatici și entuziaști. Pe posteritate nu prea poți paria, așa că, onorant sau nu, locul în topul iubirii românilor, chiar dacă te-ar alătura Andreei Marin, nu trebuie neglijat.

de Vali MURESAN

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close