Împăratul filosof

Născut la 26 aprilie 121, Marcus Aurelius a fost, ca și împărații Traian și Hadrian, de origine hispanică. Tatăl său a murit de tânăr, astfel că a fost crescut de la vârsta de 10 ani în casa bunicului său. A primit o educație excelentă, fiindu-i angajați cei mai de seamă profesori ai vremii. A învățat geometrie, gramatică, drept, latină și greacă, logică, muzică, pictură și oratorie.

Marcus Aurelius și-a evidențiat înclinația spre filosofie de tânăr, studiindu-i pe Aristotel, Platon și stoicii greci. Paralel cu desăvârșirea educației și-a început cariera politică. A fost ales consul de trei ori și s-a căsătorit cu Faustina Minor, fiica împăratului Antoninus Pius. Prin dispensă de vârstă, la propunerea lui Hadrian, a fost numit cvestor. La 1 ianuarie 161 a devenit consul pentru a treia oară, iar după numai trei luni, la vârsta de 40 de ani, a ajuns pe tronul imperial al Romei.

Atacuri împotriva Romei

Pregătirea lui a fost mai mult de filosof și om de cultură. Nu se remarcase în nici un chip pe plan militar, iar funcțiile deținute până atunci nu demonstraseră că ar fi avut calitățile lui Hadrian sau Antoninus. În practică, domnia lui nu a prilejuit evidențierea calităților sale de filosof, ci dimpotrivă, avea să i le pună în relief pe cele de bun militar și administrator. Ceea ce n-au făcut predecesorii săi, oameni cu excelentă pregătire militară, a trebuit să facă acest filosof: să poarte războaie în tot cursul domniei sale.

Începutul domniei lui Marcus Aurelius a fost tulburat de o inundație a Tibrului, cea mai dezastruoasă pe care o cunoscuse Roma. Această calamitate a lovit multe clădiri ale orașului, a înecat animalele și a produs o mare foamete. Imediat după aceea, a început războiul cu parții.

În 161, parții au năvălit în Siria. Marcus Aurelius l-a trimis pe asociatul său la domnie, Verus, în Asia, ca șef suprem al trupelor din Orient. Acesta a reușit să cucerească cele două capitale ale regatului part, Seleucia și Ctesiphonul. Legiunile romane reușesc să pacifice Armenia și să ajungă până în Persia, dar înaintarea lor este orbită de izbucnirea unei epidemii. Încă din primul an de domnie, Marcus Aurelius a luat măsuri pentru consolidarea limesului arabic și pentru stârpirea piraților în Marea Neagră.

Din cauza presiunii exercitate de goții din Scandinavia, triburile vecine cu imperiul roman au început și ele să se deplaseze, exercitând o presiune tot mai mare asupra frontierelor. S-a deschis astfel o nouă fază în raporturile dintre imperiu și neamurile germanice, aceea de defensivă, inițiativa aparținând de acum încolo populațiilor migratoare.

În timpul războiului cu parții, a izbucnit și războiul cu marcomanii, evitat mult timp prin diplomația guvernatorilor din ținuturile vecine, pentru a se putea duce războiul cu marcomanii numai după terminarea operațiunilor din Orient. Teama de războiul cu marcomanii a fost atât de mare încât împăratul a chemat preoți de pretutindeni, a îndeplinit rituri străine, a făcut la Roma tot felul de purificări religioase și, întârziindu-și plecarea în război, a sărbătorit după ritualul roman timp de șase zile lectisterniile (sărbători la care se așezau la masă scaune pentru zei, ca și când aceștia ar fi fost invitați ca musafiri).

Dezlănțuirea germanilor a fost amânată prin tratative până în anul 166, când s-a încheiat campania împotriva parților. În 166, limesul dunărean a fost invadat de germani, începând din Raetia până în Moesia. Marcomanii și cvazii au trecut Alpii și au năvălit în nordul Italiei. În același timp, costobocii, unul dintre triburile dacilor liberi, au atacat imperiul, ajungând până în Grecia. Bastarnii s-au îndreptat spre Anatolia. Pe Marea Neagră, pirații și-au intensificat acțiunile și, împreună cu populațiile germanice, au început să jefuiască țărmul pontic al Anatoliei.

Începutul crizei

În 167, la Roma a izbucnit o molimă devastatoare, sporind și mai mult îngrijorarea împăratului. Epidemia de ciumă a secerat mii de vieți, cadavrele trebuind să fie transportate cu căruțele. Marcus Aurelius a poruncit să se suporte din bugetul statului cheltuielile de înmormântare pentru oamenii din popor.

În aceste împrejurări dificile, împăratul a luat personal conducerea trupelor care se războiau cu populațiile germanice. Marcus Aurelius a reușit să-i respingă pe germani dincolo de Alpi. Pentru a spori numărul soldaților, împăratul a creat două noi legiuni din neamurile popoarelor care dovediseră calități militare deosebite: tracii, ilirii, dalmații și dardanii. Fiindcă pentru acest război și-a sleit visteria sa personală, și-a pus la mezat în forul lui Traian podoabele imperiale. Și-a vândut cupele de aur, de cristal și de murin, vasele regale, îmbrăcămintea de mătase și țesută cu aur a soției și chiar pietrele prețioase pe care le găsise în mare cantitate în tezaurul secret al lui Hadrian.

A impus o dare excepțională orașelor din Anatolia, în vederea recrutării forțelor necesare pentru stăvilirea incursiunilor făcute de pirați în Marea Neagră. A urmat conflictul cu iazigii, care a fost mai degrabă un război de exterminare, în care căpeteniile barbare au fost executate, iar prizonierii au fost aruncați de pe înălțimi sau decapitați. Localitățile cucerite de romani au fost devastate și arse. Barbarii au fost tratați fără milă, duritatea operațiunilor militare fiind fără precedent.

Marcus Aurelius a trebuit să facă față și maurilor, care au devastat în 172-173 provinciile nord-africane, ajungând până în Spania, și să reprime răscoalele galilor și scoților din Britannia. În 175, Avidius Cassius, comandantul suprem al armatelor romane din Orient, s-a proclamat împărat, susținând că Marcus Aurelius a murit. Senatul l-a numit hostis publicus și, în cele din urmă, uzurpatorul a fost asasinat de proprii săi soldați. În 177, pentru a asigura succesiunea la tronul imperiului, l-a asociat la tron pe fiul său, Commodus.

La 17 martie 180, Marcus Aurelius a murit în mijlocul trupelor, în tabăra de la Vindobona (aproape de Viena de astăzi), contaminat de ciuma care i-a îmbolnăvit armata. „Cu două zile înainte de a-și da sfârșitul, se zice că și-a chemat prietenii și le-a spus părerea despre fiul său Commodus, cu rele presentimente pentru ce va urma pentru el. A adăugat că nu regretă deloc că moare, ci că murind lasă un astfel de fiu pe urma sa; căci Commodus începuse să se arate josnic și sângeros”, ne spune Istoria Augusta.

Domnia lui Marcus Aurelius a fost o perioadă de mutații în care s-a făcut cu adevărat simțită criza care urma să ducă la declinul și prăbușirea lumii antice. Astfel a fost marcat începutul crizei imperiului, o criză manifestată cu violență pe plan politic și militar.

Realizările culturale

Ca o dovadă a stimei purtate filosofilor, în 176, Marcus Aurelius a creat patru catedre de filosofie la Atena, cu profesori plătiți de stat, unde se preda platonismul, stoicismul, doctrina peripatetică și epicureismul. A pus să fie ridicate pe Capitoliu un arc de triumf și un sanctuar al Bunătății, iar în Forul lui Traian au fost ridicate statuile unor oameni de seamă, care și-au pierdut viața în timpul războaielor dunărene. A ridicat pe Câmpul lui Marte de la Roma două coloane numite Antoniniana și Columna lui Marcus Aurelius. Imaginile de pe Columna ridicată în inima Romei, după exemplul lui Traian, au dat posibilitatea istoricilor să descifreze dificultățile întâmpinate de armata romană pe teritoriul marcomanilor. Pe Columna sa este înfățișat în mijlocul unei realități crude, într-o orgie de violență și distrugeri, cu toate că interzisese a fi doborâți oamenii fără apărare și nu accepta să i se aducă înainte capetele retezate ale dușmanilor. Un om ca Marcus Aurelius cu greu ar fi admis atare ipostaziere, istoricii presupunând că decorațiunile Columnei au fost realizate după moartea împăratului.

Ioan BOTIȘ