În cine ne încredem?

Este încântătoare uşurinţa cu care copiii noştri domină tastaturile moderne. Rapiditatea şi precizia cu care operează cu ele. Receptivitatea lor la prezent şi viitor. Observându-i îmi dau seama că trebuie să ţin pasul cu realitatea şi accept lecţia pe care mi-o doferă. Îi apreciez. Şi învăţ. În acest fel le arăt că îi respect şi, la rândul meu, le cer să mă respecte. Dovedindu-le că mă străduiesc să ştiu tot ce le pretind lor să ştie, am şansa de a-i convinge. Nu-mi permit să-i critic în necunoştinţă de cauză ori să-i iau la rost pentru  lucruri pe care nu le înţeleg. Şi asta pentru că nu vreau să-i creştem cu sechele.
           Deschiderea şi preocuparea copiilor noştri ar trebui să fie molipsitoare. Ei ne vor ca exemplu, iar noi ne zbatem în mediocritate. Ba mai mult, le dăm lecţii repetate privind domenii despre care habar nu avem. Facem afirmaţii penibile şi le susţinem cu o stupidă fermitate. Găsim argumente care nu au nici o legătură cu aspectul vizat. Ne grozăvim că ştim  tot şi nu permitem nimănui să ne contrazică. Facem publice inepţiile noastre.
         Mă duce gândul, în mod special, la concluziile unui raport al Corpului de Control direct subordonat ministrului justiţiei care prezenta – nici mai mult nici mai puţin – dezavantajele informatizării instanţelor de judecată. Care se lamenta în faţa tehnicii moderne, găsindu-i tot soiul de neajunsuri. Care scotea în evidenţă proasta inspiraţie a judecătorilor ce au conceput şi organizat reţele informatice la instanţe. Pentru distinşii membrii ai Corpului  de Control utilizarea computerelor, cu extraordinalele lor avantaje – în primul rând public – nu înseamnă decât apă de ploaie. Ei pledează pentru tehnica veche, “serioasă”, pentru maşinile de scris care ne zdrăngăneau în cap şi pentru indigourile cu care ne murdăream până la coate. Cum altfel ar putea fi interpretate concluziile raportului (care, de sigure ce sunt, nu lasă nici un loc de interpretare).
     Cu forţa autorităţii ministeriale, inspecţia generală ajunge la concluzia că informatizarea este super – dezavantajoasă dintr-un întreit punct de vedere: a) pentru că maşinile de scris sunt mai rapide decât computerele (probabil că s-a avut în vedere vreun model ascuns de maşini de scris supersonice); b) că grefierele şi dactilografele pierd vremea adaptându-se sistemului informatizat şi de aici o seamă de disfuncţionalităţi (liniştiţi-vă, sunt simple  aberaţii); c) că trebuie să punem la socoteală costurile mai ridicate cu hârtia şi cu tonerul, în cazul sistemelor informatizate (admit că dintre toate argumentele, acesta m-a înduioşat vizibil; pledoaria pentru folosirea banului public în condiţii de totală ineficienţă, adică precum pe vremea bunicii nu poate fi decât înduioşătoare, pentru orice om de bine…). Gândiţi-vă, însă, că de multe ori, de astfel de concluzii a depins cariera unor oameni. Ei au fost puşi la zid de indivizi ce n-au deschis un computer în viaţa lor. Şi n-au nici măcar intenţia de a-l deschide.
   Mă cuprinde un umilitor sentiment de ruşine faţă de colegii tineri, faţă de “copii noştri”, faţă de entuziasmul şi dorinţa lor de cunoaştere. Dar şi faţă de entuziasmul şi dorinţa lor de cunoaştere. Dar şi faţă de receptivitatea (izvorâtă din înţelepciune) multora dintre colegii în vârstă. Şi pentru ca scenariul să aibă un “happy-end” pentru controlări, opinia lor mai este susţinută (din fericire cazurile sunt foarte rare) de conducători de instanţe care se întreabă iritaţi la ce naiba foloseşe internetul şi îi muştruluiesc dur pe subalternii care se plâng de lipsa computerelor,cerându-le să opereze în reţea cu maşinile de scris…
          A venit, deci, să ne răspunde clar la o întrebare de neocolit: În cine avem de gând să ne încredem? În copiii noştri care au dorinţa şi perseverenţa de a domina orice tastatură (şi nu numai!) ori în cei ce au puterea unor concluzii eronate, încurcând mixerul cu computerul şi mânuind anevoie chiar şi telecomanda televizorului? Opţiunea ne aparţine !