În Mures, revolutia comunista îsi devoreaza fiii (II)

Silviu Bot si Romeo Dascalescu…Doi mureseni ale caror destine au interferat în Târgu-Muresul primilor ani, de dupa eliberarea zonei. Amândoi, membrii al elitei intelectuale muresene, angajati total, si având un rol major – asa cum am vazut în numarul trecut al Ziarului de Mures – în instalarea comunismului în acest spatiu. Doi intelectuali, doua destine…si finaluri de cariera deloc grandioase. Spre sfârsitul vietii, pierduti într-o uitare aproape totala. Traisera momente de glorie deplina, dar si momente de cumpana. Firesti dealtfel în orice revolutie, adica acel moment inevitabil în care „revolutia îsi devoreaza fiii†sau altfel spus…„maurul îsi facuse datoria, maurul putea sa moaraâ€.

Romeo Dascalescu, profesor, director si conferentiar al partidului
Mureseanul Romeo Dascalescu, a fost profesor în anii ’50 la Colegiul National “Al. Papiu Ilarian” din Târgu-Mures, dar si unul dintre studentii preferati ai stralucitului universitar Onisifor Ghibu. Tânarul Romeo Dascalescu, angajat în acei ani cu toate fortele în “lupta de clasa”, a ajuns la un moment dat – indirect e drept – sa-si renege chiar mentorul, iar el, Dascalescu, mai târziu, în numele aceleiasi “lupte de clasa” pe care o servise cu devotament, sa fie sacrificat. În anii de început ai comunismului în Mures, referindu-se la profesorul Romeo Dascalescu, saptamânalul muresean “Ardealul Nou”, din 12 noiembrie 1946, nu mai prididea cu elogiile: “Cel mai tânar candidat al Blocului (Blocul Partidelor Democratice, dirijat de comunisti – n.a.) si cel mai tânar din întreaga tara, este fiu al orasului nostru si a crescut printre noi”. Acelasi ziar, într-un alt numar îi facea o alta prezentare elogioasa: “La 22 de ani, este director al scolii Tehnice Medii, din Resita…Muncitorii îl iubesc si în februarie 1946 cand directiunea reactionara, sub manevrele lui Titel Petrescu, încearca sa-l concedieze, muncitorii protesteaza energic, prin manifestatii uriase, în fata carora dusmanii si tradatorii palesc”. Într-un alt context, mai era mentionat si faptul ca Romeo Dascalescu, fostul elev al Colegiului National “Alexandru Papiu Ilarian”, devenit acum profesor la aceeasi institutie scolara, era si “conferentiar al Partidului si lector la scoala de cadre din oras”, angajat total în munca de lamurire dusa de comunisti pentru câstigarea alegerilor din noiembrie 1946. Mai mult chiar, la respectivele alegeri, aparea pe una din pozitiile eligibile ale listei de candidati ai BPD din Mures.
 
Nevoia unei marturisiri…si regasirea de sine
“Tânara speranta” a comunistilor mureseni, Romeo Dascalescu, nu a avut destinul pe care i-l preziceau cei din jur. În mod inexplicabil, în 1950 – dealtfel nici Romeo Dascalescu nu tine dupa 1989 sa explice cauza sau poate, cauzele – a fost exclus din partid si abia în anul 1964 a fost reabilitat si reprimit în PCR. În “destinul rosu” al lui Dascalescu a intervenit însa o noua si definitiva “sincopa”. În 1982 a fost implicat în afacerea “meditatiei transcedentale” si trimis la munca de jos ca “muncitor necalificat”. Având în urma o experienta de viata bogata si tumultoasa, dupa 1989 Romeo Dascalescu, aflat la o vârsta care-i permitea sa priveasca cu mult mai mult simt critic spre propriul sau trecut, s-a reîntors cu gândul la anii tineretii sale, dar si la profesorul Onisifor Ghibu cel care între 1939-1943 ii fusese mentor si pe care el îl repudiase. “Simt nevoia unei marturisiri proprii, spunea Dascalescu referindu-se la Ghibu. Viata lui curata, imaculata, suferintele pe care le-a îndurat cu fruntea sus, în timp ce eu n-am întreprins nimic spre a-l ajuta, ma împing sa fac aceasta marturisire publica…Am fost unul dintre acei studenti carora Profesorul si întreaga lui familie mi-au deschis usa casei lasându-ma sa ma bucur de un climat intelectual si afectiv care nu se uita”. Marturisirea si pocainta lui Dascalescu e facuta probabil pentru copiii familiei Ghibu, dar si pentru o împacare cu propria sa constiinta. Copiii lui Onisifor Ghibu l-au iertat si acceptat pe Dascalescu. Mai mult decât atât, i-au permis acestuia sa fie unul dintre cei care, dupa 1989, au valorificat fondul de arhiva lasat în urma sa de ilustrul pedagog Ghibu. Din partea familiei a fost un gest de iertare si de mare caracter, asa cum probabil ar fi facut si stralucitul dascal Ghibu. Iar din partea lui Dascalescu…cu siguranta, un gest de împacare cu sine, adica cu propria sa constiinta morala.
 
Pocainta
“De atunci, de când intrasem în posesia unui carnet rosu, de dimensiuni mici, producator însa de mari cataclisme interioare, m-am lepadat de Onisifor Ghibu ca Petru de Hristos. Eu nu de trei ori, ci continuu. Nu negându-l, pentru ca nimeni nu m-a întrebat despre dânsul, ci pur si simplu facându-l uitat, ca si cum n-ar fi existat pentru mine…Onisifor Ghibu devenise sinonim cu reactionar, bandit, sovin, antisovietic si cu toate celelalte rele ale pamântului. Eu comunistul, nu ma puteam declara elev, creatura a unui asemenea om…” (Fragment din marturisirile lui Romeo Dascalescu exprimate în vol. I din “Onisifor Ghibu – Pagini de jurnal”, Editura Albatros, Bucuresti, 1996) Sau o alta marturisire a lui Dascalescu: “Pe parcursul atâtor ani, atâtor slalomuri în care fusesem împins, începusem sa-mi recapat vederea limpede, auzul si constiinta morala, degradate în vârtejul ideologic al comunismului. Cu sentimetul de penitenta, caut sa ma reconstitui cu ceea ce a mai ramas în mine imaculat. Cu acest sentiment m-am implicat în actiunea de repunere în drepturi a lui Onisifor Ghibu. De faptul ca viata mea s-a consumat, sub aripa ocrotitoare a partidului, ca o patanie, nu am dreptul de a ma plânge sau de a acuza. Am avut ce-am cautat!” (Fragment din marturisirile lui Romeo Dascalescu exprimate în vol. I din “Onisifor Ghibu – Pagini de jurnal”, Editura Albatros, 1996)

Onisifor Ghibu, o mare constiinta româneasca si un mare pedagog
Nascut la data de 31 mai 1883, în comuna Saliste, judetul Sibiu, Onisifor Ghibu este considerat unul dintre întemeietorii pedagogiei românesti. Opera sa cuprinde pedagogie, politica, filosofie, publicistica, memorialistica. Ca întemeietor al pedagogiei românesti a promovat alaturi de Simion Mehedinti, C. Radulescu Motru si I. C. Petrescu ideea necesitatii unei educatii întemeiate pe realitatile specifice poporului român. Între numeroasele sale lucrari foarte multe au ca obiect educatia poporului român: “Puncte cardinale pentru o conceptie româneasca a educatiei”, “Despre educatie”, “Din istoria literaturii didactice românesti”. A fost profesor universitar la Cluj si membru corespondent al Academiei Române. Preocupat de soarta învatamântului românesc a condus imediat dupa 1918 actiunea de preluare a Universitatii din Cluj de la autoritatile maghiare. În perioada regimului comunist, alaturi de familia sa, a suferit numeroase persecutii. A fost epurat din universitate, iar în ziua de 22 martie 1945 a fost arestat si închis în lagarul de detinuti politici de la Caracal unde a ramas 222 zile. S-a stins din viata pe 3 octombrie 1972. Profesorul Onisifor Ghibu ramâne, peste timp, un model de moralitate, verticalitate si constiinta româneasca. Nu si-a renegat niciodata principiile, chiar daca în numele lor a ajuns sa piarda prieteni si pozitie sociala. Cu întreaga opera interzisa si fara posibilitatea de a mai desfasura activitati publice, dar în asteptarea unor timpuri mai bune s-a refugiat la masa lui de scris, fiind constient de faptul ca în timpul vietii nu va mai fi vreodata publicat.