Între a spune şi a simţi

Bărbaţii se împart în două categorii: cei care spun “te iubesc” mai repede decât simt şi cei care spun foarte greu sau niciodată aceste cuvinte. Pentru mulţi dintre ei a spune “te iubesc” denotă un semn de slăbiciune care i-ar face vulnerabili. De aceea găsesc mereu alte forme mult mai subtile pentru a arăta că simt, că trăiesc acest sentiment, doar că nu-l pot rosti. De cele mai multe ori această reţinere le derutează pe multe dintre femei, în special atunci când o relaţie este la început, când încrederea nu apucă să se instaleze, când se fac tatonări. Ele aşteaptă mereu să li se spună asta deşi multe sunt conştiente că este posibil ca atunci când ei o spun să se gândească la cu totul altceva. Sau, ceea ce este şi mai grav să facă altceva. Am văzut atât de mulţi bărbaţi spunându-le soţiilor la telefon ” te iubesc pui mic” în timp ce cu cealaltă mână mângâiau picioarele unei frumuseţi care le stătea în braţe, am auzit atât de mulţi bărbaţi spunând aceste cuvinte când flirtau cu o altă femeie încât personal aş fi foarte suspicioasă (dacă aş fi soţie) auzind aceste cuvinte. Nu-i vorbă că şi noi ne dorim teribil asta. Şi, deşi ştim de multe ori că, cuvintele sunt doar cuvinte, de fiecare dată acestea ne înmoaie sufletul. Cerşim iubirea şi suferim teribil atunci când nu o primim. De multe ori trecem prea uşor cu vederea dovezile de dragoste aduse fără cuvinte.
Am avut ocazia să cunosc amănunte a unei poveşti de dragoste, în care atitudinea lui m-a lăsat mută de admiraţie. El este un bărbat frumos şi deştept, un suflet de o sensibilitate mai rar întâlnită, însă din cauza profesiei şi poziţiei trebuie să arate că este un dur. Soţia lui este bolnavă de mai mulţi ani. Foarte bolnavă. Între orele petrecute la serviciu, timpul petrecut cu copiii şi cel de mers la tratamente cu soţia, el a găsit timp şi pentru o mică bucurie. Aceea de a discuta cu o altă femeie despre lucrurile normale ale vieţii. Astăzi o ieşire la o cafea, mâine o cină în doi, ei s-au apropiat extrem de mult şi momentul inevitabilului a sosit. Relaţia de prietenie era pe punctul de a se transforma
într-o relaţie intimă de mai lungă sau scurtă durată. A condus-o până acasă frământat între dorinţa fizică şi remuşcarea de a înşela. A plecat din faţa casei convins fiind ca ea este capabilă să înţeleagă. Nu a trecut mult timp şi vestea că este impotent, răspândită ca răzbunare de cea care
s-a simţit lezată, a ajuns şi la urechile lui. L-a rănit profund atitudinea ei. I-a povestit soţiei lui totul şi ea l-a făcut, în final, să se amuze copios de toată această întâmplare.
“Abia atunci când i-am luat în braţe corpul slăbit de atâta boală am înţeles cu adevărat ce este iubirea. Ştiu că o voi pierde curând şi aş vrea să-i spun că o iubesc; niciodată nu i-am spus-o şi cred că aş vrea să audă asta înainte de a nu mai fi”. Cred că orice comentariu este inutil. Şi mai cred că soţia lui a ştiut mereu cât de iubită este şi a fost mereu fericită.