Între luciditate și promiscuitate politică

Alegerile din 2008 ar fi putut fi un moment istoric unic. „Era trecut de miezul nopții când s-a terminat scrutinul. Voturile valabile nu ajungeau la douăzeci și cinci la sută (…). Extrem de puține voturile nule, extrem de puține abținerile. Toate celelalte, mai mult de șaptezeci la sută din total, erau în alb. Descumpănirea, stupefacția, dar și zeflemeaua și sarcasmul străbătură țara de la un capăt la altul.”

Acum patru ani, când José Saramago lansa „Ensaio sobre a Lucidez” și uluia lumea cu acest experiment ficțional de ca­taclism politic provocat de epidemia misterioasă a votului alb, ca vot de blam al democrației tot mai ne-reprezentative, noi, românii, reintram într-un vajnic an electoral. Vă mai amintiți cum, la sfârșitul lui 2004, curgeau râuri de șampanie portocalie și cum celebram cu surle și trâmbițe triumful dreptei unite împotriva tâlhăriilor de stânga? Lucrurile erau atunci suspect de clare și definitive, în alb și negru, bunii versus răii, noi versus ei (în fapt, fatidicul ei și ei).

În 2008, „Eseu despre luciditate” era publicat și la noi, ca avertisment, după ce făcuse înconjurul celor mai importante democrații ale lumii. Și din nou, un ciclu electoral autohton se încheie. Căci nimic nu pare să înceapă cu adevărat în această țară a tuturor (im)posibilităților și a lui „n-a fost să fie”. Ci doar să se încheie, ori să se repete într-un epuizant déja-vu, déja-vecu. Parcă am mai trăit o dată, în spirală, fina­litatea acestor alegeri, nu?

Mezalianțe, (a)cuplări împotriva firii, adică a oricăror ideologii și principii politice, chiar și a celor agitate ca stindard vehement până mai deunăzi, reîntoarceri la formule decadente și păguboase ale periculoșilor primi ani ai tranziției postcomuniste, pacte în exclusivitate de dragul puterii. Partide și politicieni care își pierd total identitatea și culoarea politică, dacă au avut-o vreodată altfel decât declarativ, portocaliul difuzând în roșu într-un spectru cromatic insuportabil de strident. Cameleonismul și promiscuitatea politică au ajuns la climax.

Intrăm, deci, în cel de-al douăzecilea an de schimbări democratice postdictatoriale (două decenii, fraților!) cu o clasă politică neo-cvasi-FSN-1990-redivivus. Spectrul sentinței profetului din Dămăroaia, Saul Brukner (alias Silviu Brucan), eminența cenușie a fabuloasei noastre tranziții, ne suflă în ceafă cu un rânjet sec: „Stupid people!”

Chiar așa să fie? Absența covârșitoare de la vot, peste 60 %, mocnește, totuși, a protest mult mai mult decât a neștiință-nepăsare. Trecut sub tăcere cu încrâncenare de câștigătorii unei legitimități politice extrem de precare, absenteismul masiv, deși o categorie sociologică ambiguă, rămâne un simptom al unei neîncrederi acute în clasa politică. Confruntate cu acest fenomen, democrațiile europene mai mature pledează acum pentru decodificarea și cuantificarea lui ca opțiune electorală în sine. Opțiunea de a nu vota se rafinează acum în formula votului care refuză să crediteze întreaga ofertă politică a momentului. Așa a apărut instituția votului în alb, sau a votului de protest. Devenit o practică electorală în țări precum Franța, Belgia, Suedia, el provoacă dezbateri și mișcări civice în plină expansiune în alte democrații europene, inclusiv în cele postcomuniste. Este o consecință ultimă, crepusculară, dacă vreți, a idei de civism și participare democratică.

Cum să fie posibilă reformarea incorigibilei clase politice românești? Cum se poate provoca, într-o democrație, o mutație de mentalitate politică, altfel decât printr-o revoluție? Răspunsul ar putea fi: printr-o altă revoluție. Nu sângerie, ca în decembrie 1989, ci albă, cu mănuși, elegantă și eficientă. Printr-un vot de blam tăcut și masiv, covârșitor, fie el în alb, fie apăsat, pe o căsuță specială de pe buletinul de vot unino­minal pe care să scrie clar: „Niciunul dintre aceștia”!

Data viitoare, poate, vom trăi un moment istoric unic.

Sid Nedeea