Ioan Paul II – 25 de ani de Pontificat

Diferite personalităţi religioase – din Bisericile Romano-Catolică, Greco-Catolică şi Ortodoxă -, civile – atât române cât şi italiene -, culturale şi din lumea sportului i-au adus un omagiu Papei Ioan Paul al II-lea. Discursurile diferitelor personalităţi religioase şi civile au fost intercalate cu vizionarea a două filme de scurt metraj, un film omagial cu ocazia aniversării a 25 de ani de pontificat ai Suveranului Pontif, realizat de către Centrul de Televiziune din Vatican şi de Telepace.
” Cu bucurie şi părtăşie frăţească, specifice marilor sărbători bisericeşti, împreună cu ierarhii, clericii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române, aduc distinsei adunări mărturie şi cuvânt de iubire personalităţii celui care, acum 25 de ani, a fost ales să continue şirul episcopilor Romei şi Primaţilor Italiei în jilţul de Arhipăstor cu numele emblematic de Ioan Paul al II-lea, pentru a sluji Bisericii lui Hristos şi, prin aceasta, omenirii de pretutindeni. ” Cu aceste cuvinte şi-a început Patriarhul Teoctist mărturia dată cu prilejul aniversării a 25 de ani de pontificat ai Papei Ioan Paul al II-lea. “Apostol al păcii, al dialogului şi al ecumenismului” îl numeşte în continuare capul Bisericii Ortodoxe Române pe capul Bisericii Catolice, afirmând mai apoi: “Ca fii şi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române şi ca români, se cuvine să cinstim pe acest Suveran Pontif, de obârşie poloneză, pentru sensibilitatea sa impresionantă faţă de noi, atât de cordial în cuvântul pe care mi l-a adresat la plecarea din Roma: ” Întorcându-vă în patrie, fiţi sigur că România… este în inima Episcopului Romei, care se roagă în fiecare zi pentru iubitul popor român “.”
Karol Wojtyla
(Papa Ioan Paul al II-lea)

Karol Wojtyla s-a născut la 18 mai 1920, la Wadowice (Polonia), în austera familie a unui ofiţer catolic. A cunoscut personal drama europeană a celui de-al doilea război mondial, urmându-şi studiile medii într-o Polonie ocupată de nazişti şi ameninţată de Rusia sovietică. Actor amator, dramaturg şi poet, muncitor în uzină, tânărul K. W. s-a investit patetic în diverse posibile opţiuni, înainte de a-şi descoperi vocaţia sacerdotală, singura irezistibilă, dat fiind că ea avea să-l conducă, apoi, pe scaunul Sfântului Petru. Teolog, cu un doctorat despre Doctrina de fede apud. S. Iohannem a Cruce obţinut la Angelicum din Roma, K. W. s-a validat şi ca filosof, susţinând la Universitatea din Cracovia o teză despre Etica lui Max Scheler. Excelenţa persoanei s-a demonstrat, între altele, prin remarcabila sa precocitate: la 38 de ani, după un stagiu profesoral şi o primă experienţă ca duhovnic (la Lublin), este instituit episcop-vicar al diocezei cracoviene, pe care o va conduce en titre câţiva ani mai târziu. La 47 de ani, Paul al VI-lea îl numeşte cardinal (1967). La 58 de ani, în 16 octombrie 1978, este ales Papă, luându-şi numele de Ioan-Paul al II-lea. K. W. nu a devenit papabil printr-un sec mecanism providenţial (“trebuia să dărâme comunismul”), ci printr-o laborioasă strategie de autopromovare în mediile catolicismului internaţional, care va fi studiată, sperăm, de către viitorii săi biografi. În Polonia comunistă, s-a purtat ca un european, propovăduind creştinismul ca pe un izvor de libertate şi justiţie socială. A mizat pe bunul simţ al unei pastoraţii în care fidelitatea faţă de tradiţie se combină cu demnitatea naţionalismului moderat şi cu acel curaj al rostirii pe care Părinţii Bisericii îl desemnau prin grecescul parrhesia. Dacă a reuşit să submineze totalitarismul, a făcut-o inspirat fiind de ferventa sa spiritualitate mariană, dar şi în virtutea ideii că drepturile omului sunt interfaţa obligatorie a “drepturilor lui Dumnezeu”.

Pasul spre Lumea Ortodoxă

Ajuns la Vatican nu dinspre coridoarele Secretariatului de Stat, ci din tumultul unei aventuri istorice vii, Papa a ştiut să folosească din plin forţa mass-media şi energia novatoare a catolicismului postconciliar. A reformat Curia romană, a dublat volumului raporturilor diplomatice ale Sfântului Scaun şi s-a îngrijit de reabilitarea/modernizarea patrimoniului petrin, de la restaurarea bazilicii San Pietro, până la amenajarea noii intrări de la Muzeele Vaticane. S-a dovedit un mare comunicator spiritual, spontan, delicat şi înţelept. A canonizat sute de noi sfinţi, dăruind naţiunilor sau diferitelor categorii socio-culturale noi raţiuni de orgoliu identitar şi ample resurse de entuziasm. A devenit cel mai activ călător apostolic din istoria papalităţii, realizând peste 80 de pelerinaje în toată lumea, inclusiv în spaţiile necreştine. În mai 1999 a fost întâiul Pontif care, vizitând România, a deschis o breşă în milenarul zid ridicat după Marea Schismă. În ciuda atentatului de la 13 mai 1981, când un fanatic turc a încercat să-l asasineze, K. W. a proclamat, cu vădit succes misionar, Marele Jubileu al Anului Sfânt 2000, împlinind astfel dorinţa iubitului său maestru, cardinalul Wysinski, cel care – la ieşirea din conclav – îl îndemnase să “conducă Biserica în mileniul III”.

Sfântul Părinte

Poliglot încercat, protagonist al unei agende debordante, sportiv robust şi mistic practicant al rugăciunii, iubit de tineri pentru naturaleţea sa hâtră şi respectat de către establishment-ul politic mondial ca majoră autoritate morală a vremii noastre, K. W. nu a fost totuşi scutit de felurite contestaţii. I se impută conservatorismul exagerat, deşi el a democratizat ca nimeni altul stilul pontifical, coborând în mulţime, asumând greşelile trecutului şi făcând din dialogul ecumenic, precum şi din cel interreligios, ardente priorităţi ale Bisericii catolice. În ciuda aerului proaspăt adus în Biserică prin noul Cod de Drept Canonic (1983) şi noul Catehism din 1992, criticii săi dinăuntrul sau din afara catolicismului consideră că s-a obstinat pe poziţii dogmatice inflexibile tocmai în problemele de disciplină canonică şi de morală: chestiunile disputate privesc, pe de o parte, celibatul sacerdotal, hirotonirea femeilor şi ecleziologia primatului papal, implicând, pe de altă parte, avortul, homosexualitatea, divorţul şi eutanasia. Ioan-Paul al II-lea este autorul unei importante opere magisteriale. Menţionăm aici principalele enciclice (Redemptor hominis/1979, Dives in misericordia/1980, Laborem exercens/1981, Slavorum Apostoli/1985, Sollicitudo Rei Socialis/1987, Centesimus Annus/1991, Veritatis splendor/1993,  Fides et Ratio/1999 etc.) şi alte câteva documente precum: Mulieris dignitatem (despre condiţia feminină) sau Christifideles laici (despre apostolatul mirenilor). A publicat totodată volume de cateheze şi meditaţii spirituale, cărţi de interviuri – precum aceea, celebră, cu André Frossard – şi volume de poezii.

În lume şi pentru lume

Continuând creator linia predecesorilor săi, K. W. a pledat pretutindeni – de la tribuna Adunării Generale ONU şi până în cel mai umil colţ de lume – pentru marile principii care structurează acţiunea istorică a Bisericii: adevărul salvific revelat prin Iisus Hristos, precedenţa spiritualului asupra materiei, demnitatea ontologic ireductibilă a persoanei umane, drepturile familiei ca loc al perpetuării vieţii şi a valorilor, întâietatea eticii asupra tehnicii, raţiunea păcii în opoziţie cu iraţionalitatea conflictelor. Primul Papă slav din istoria Bisericii catolice, Ioan-Paul al II-lea lasă posterităţii creştine a mileniului III un proiect coerent, inspirat de voinţa dialogului şi susţinut de fermitatea speranţei.
 
(În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din scrierile lui Theodor Bakonsky şi informaţii de pe www.catolica.ro)