Islamul – religia Jihadului (III)

“Atâta timp cât Islamul va rămâne Islam (ceea ce se va întâmpla) și Occidentul va rămâne Occident (ceea ce este mult mai puțin sigur), acest conflict fundamental între două mari civilizații și moduri de viață va continua să definească relațiile lor în viitor. Și asta, pentru că islamicii sunt convinși de superioritatea culturii lor și obsedați de inferioritatea puterii lor”. (Samuel P. Huntington – “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale,1996”)

A devenit un loc comun afirmația că atacurile din 11 septembrie, 2001, de la New York și Washington, care au dus la moartea a 3.000 de oameni, au schimbat cursul istoriei. Privite din perspectiva organizatorilor atentatului (gruparea al-Qaeda), evenimentele de acum cinci ani n-au fost însă decât o reașezare firească a axei istoriei pe coordonatele celui mai activ element al patrimoniului politico-religios islamic – jihadul violent.

Spiritul “războiului sfânt” permează întreaga istorie islamică, mișcarea fundamentalistă al-Qaeda nefiind altceva decât reflectarea idealului politic al Islamului – dominarea întregii lumi. Este de netăgăduit faptul că de câte ori au avut forța necesară, musulmanii nu au ezitat să-și pună în aplicare planurile expansioniste, fie că a fost vorba de ocuparea Romei de către sarazini, în 846, de distrugerea Constantinopolului, în 1453, sau de asaltul oprit la porțile Vienei, în 1683.

Obiectiv global

Faptul că viziunea expansionistă a islamului de a aduce întregul pământ sub guvernarea sa a suferit eșecuri repetate în ultimele două secole și în special în ultimele decenii, a inspirat recurgerea la terorism, singura soluție posibilă în condițiile uriașului dezavantaj de forțe dintre Occident și lumea musulmană. Primul câmp de bătălie pe care s-a experimentat această unealtă de luptă a fost cel israelo-palestinian. Atentatele sinucigașe practicate de Hamas și de Jihadul islamic s-au dovedit a fi o armă de o redutabilă eficacitate, contribuind major la retragerea Israelului din Fâșia Gaza. Însă, contrar unei idei bine înrădăcinate în Occident, lupta contra Israelului nu reprezintă esența problemei.

Miscările în aparență naționale, precum cele palestiniene – Hamas și Jihadul islamic – sau Hezbollah-ul libanez nu consideră acțiunile anti-evreiești decât un episod dintr-un proiect mult mai vast, care trebuie să conducă spre o Palestină musulmană, pe ansamblul teritoriului dintre Mediterana și râul Iordan, inserată într-o umma (“comunitatea credincioșilor”).

Å¢elurile globaliste ale grupărilor militante islamice sunt și mai evidente în cazul al-Qaeda (Baza). Într-adevăr, organizația lui Osama ben Laden s-a constituit în urma primului război din Golf cu scopul de a-i alunga pe necredincioși de pe pământul sfant al Arabiei, însă eliberarea locurilor sfinte ale islamului nu este decât o etapă pe un drum foarte lung. În privința recrutării, ca și a obiectivelor sale, “Baza” este o internațională, constituită cu țelul de a împinge cat mai departe domeniul dar al-islam-ului (“casa islamului” – țările unde musulmanii sunt la putere și domnește legea islamică). Faptul că lovitura cea mai puternică a al-Qaeda a avut drept țintă Statele Unite nu reflectă decât convingerea lui ben Laden că America este în acest moment principalul obstacol în atingerea scopurile finale ale Islamului.

Strategia de subjugare

De asltfel, liderii al-Qaeda n-au ascuns deloc că atentatele de la New York și Washington au reprezentat doar prima mutare în cadrul unui plan pe termen lung care urmărește preluarea puterii mondiale de către islam. Detaliile strategiei de îngenunchere a lumii au fost publicate într-o carte scrisă de jurnalistul iordanian, Fuad Hussein, care a intervievat figuri de marcă ale rețelei al-Qaeda. Ziaristul a aflat că gruparea teroristă a pregătit un război de lungă durată la sfârșitul căruia, în viziunea fundamentaliștilor, fiecare cetățean al planetei va avea două opțiuni: fie va trece la Islam, fie va deveni cetățean de rangul doi. Războiul ar urma să dureze două decenii, fiind divizat în șapte faze operaționale: “Deșteptarea” (2000-2003), menită să trezească conștiința musulmanilor din lumea întreagă în privința misiunii lor; “Deschiderea ochilor” (2003-2006), consacrată transformării militantismului islamic într-o mișcare de masă, “Renașterea și ridicarea” (2007-2010), marcată de atacuri împotriva Turciei seculare și a Israelului; “Distrugerea” (2010-2013), concentrată asupra preluării controlului regimurilor din Golful Persic; “Nașterea Califatului” (2013-2016), în care va fi proclamat un guvern unic pentru toate națiunile musulmane; “Război total” (2016-2018), dedicată conflictului mondial între “Frontul Credincioșilor” și “frontul infidelilor” și “Victoria definitivă” (2018-2025), perioadă care va marca sfârșitul Israelului și instaurarea califatului pe toată planeta.

Succesul celei de-a doua faze operaționale, “Deschiderea ochilor” (2003-2006), este vizibil pentru orice observator al scenei politice internaționale. La nivelul puterii politice, Orientul Mijlociu a înregistrat o cotitură netă spre islamiști, care au obținut rezultate foarte bune la alegerile parlamentare din Egipt, au câștigat alegerile din Iran și din teritoriile palestiniene.

Apostolii războiului sfânt

Impactul crescând al tezelor islamiste este vizibil și în rândul maselor musulmane din țările arabe, asiatice sau europene. Atentatele din Spania și Marea Britanie, asasinarea regizorului olandez Theo van Gogh, revoltele de la periferiile marilor orașe franceze și mai ales reacția vehementă față de publicarea caricaturilor lui Mahomed sunt ecoul predicilor rostite săptămânal de clerici musulmani în marile capitale ale țărilor occidentale, în Orientul Mijlociu, în nordul Africii, Pakistan, China (Xinjiang), Indonezia, Filipine, India, Bosnia, Kosovo sau Macedonia. Imami ca Omar Bakri, supranumit “ayatollahul din Tottenham”, Imram Waheed, reprezentantul londonez al organizației Hizb ut-Tahrir, Omar Mahmoud Othman abu Omar, Abu Hamza al-Masri, Ibrahim Madhi sau Mamour Fall sunt doar câteva din miile de clerici musulmani din întreaga lume care le reamintesc credincioșilor că datoria lor este să urască toate celelalte religii, moduri de viață, crezuri, doctrine sau credințe care contrazic Islamul. O scurtă trecere în revistă a concepțiilor lor este edificatoare. Astfel, pentru unul din cei mai reprezentativi militanți islamiști, șeicul Omar Bakri Muhammad, liderul fostei grupări Al-Muhajiroun, atacurile de la 11 septembrie și orice act terorist musulman se explică printr-un text divin, Surah AL-Baqara 2:190: “Luptă pe calea lui Allah împotriva celor care luptă împotriva ta…”, care permite musulmanilor să lupte prin orice mijloace împotriva “kaffir” (cei care nu cred în Islam). Potrivit clericului musulman, “terorismul poate fi ori pozitiv, ori negativ, după cum este pro sau contra lui Allah… În termenii jurisprudenței islamice, doar musulmanii sunt nevinovați; ne-musulmanii nu sunt. Toți ne-musulmanii sunt criminali răzvrătiți împotriva lui Allah. Noi nu facem nici o deosebire între civili și non-civili, între inocenți și vinovați, ci doar între musulmani și necredincioși. Viața unui necredincios nu are nici o valoare, nici o sfințenie… Jihadul nu este în mod special anti-creștin – este anti-kaffir.”

Consecința acestei viziuni asupra lumii a fost sintetizată de un alt cleric radical, șeicul Ibrahim Madhi, al cărui mesaj a fost transmis în direct de televiziunea palestiniană: “Allah vrea ca statul injust al Israelului să dispară. Statele Unite, această țară nedreaptă, vor fi rase de pe suprafața pământului. Statul infidel Marea Britanie va fi distrus”.

Mentorii al-Qaeda

Cei care cred că atentatele teroriste comise de islamiști sau opiniile extremiste menționate mai sus reprezintă o excepție în lumea islamică sunt contraziși chiar de multiplele exemple existente în istoria musulmanilor. Osama ben Laden și al-Qaeda, la fel ca alte zeci de grupări teroriste islamice, pot fi considerați descendenții spirituali direcți ai “Hashishin” (Asasinii)”, o sectă musulmană șiită care a îngrozit timp de două secole Orientul Apropiat și Asia Centrală. Această grupare, înființată de Hassan Bin Sabbah, în anul 1090, și-a avut centrul în munții din nordul Persiei și a terorizat regiunea actualei Sirii, Iran și Irak, cu scopul de a reconstitui califatul fatimid din Egipt. Forța Asasinilor a constituit-o terorismul. Îndeplinind poruncile lui Hassan Bin Sabbah, adeptii cultului omorau conducători politici sau persoane care aveau influență asupra maselor. Numai în timpul conducerii lui Sabbah, au fost uciși 75 de lideri, printre care opt califi și sultani, șase viziri, șaptesprezece emiri, vali (conducători de regiune), muftii și cadii. Toți cei asasinați aparțineau claselor conducătoare sau aveau o influență însemnată asupra maselor.

Cronicile vremii relatează că întemeietorul sectei își droga adepții înainte de trimiterea în misiuni ucigașe. Ca și astăzi, conducătorii religioși ai sectei ismaeliților, cum mai erau cunoscuți “Asasinii”, le spuneau militanților că vor avea parte de Paradis în cazul în care îndeplinirea ordinului ar fi însemnat sacrificarea propriei vieți. Gradul extrem de fanatism și îndoctrinare le-a permis ismaieliților să controleze peste 70 de castele din munții Siriei și Iranului, serviciile lor fiind solicitate de diferiți lideri musulmani. În cele din urmă, “Asasinii’ au fost distruși de triburile momgole în secolul al XIII-lea, dar impactul lor a fost atât de mare încât termenul de asasin a intrat în latină și apoi în limbile europene, fiind popularizat de marele explorator Marco Polo.

Doctrina statului islamic

Un alt argument împotriva tezei singularității ideologiei al-Qaeda și a altor grupări similare este legătura dintre Ayman al-Zawahiri, numărul doi în al-Qaeda, și Said Qutb, considerat primul fundamentalist islamic modern. Legătura dintre cei doi demonstrează că radicalismul islamic modern nu a apărut pe un teren gol, ci a prins contur cu mai bine de jumătate de secol în urmă.

Născut în Egiptul superior, în anul 1906, Said Qutb a fost în tinerețe un admirator al Occidentului, dar o călătorie în Statele Unite la sfârșitul anilor 1940 și apariția statului Israel i-au schimbat opiniile. Nemulțumit de combinația de naționalism și socialism arab promovată de țara sa, Qutb, funcționar în Ministerul Educației, a scris câtevă cărți, chemând la apariția unei “noi generații coranice”. Qutb a schițat o teorie a statului islamic care avea să influențeze nenumărați islamiști și constituie și astăzi un punct de referință pentru organizații de tipul celei conduse de Osama ben Laden. La fel ca profetul Mahomet acum 1300 de ani, Said Qutb a denunțat corupția și decadența societății în mijlocul căreia trăia. El considera că musulmanii din epoca naționalismelor ignoră Islamul și venerează idoli moderni precum națiunea, partidul sau socialismul. De asemenea, Qutb susținea că islamul este ținta unei conspirații universale din care fac parte creștinii, evreii, sioniștii, păgânii și ateii. În viziunea lui Qutb, singura soluție era încetarea fragmentării lumii musulmane pe criteriul național și restabilirea valorilor Islamului ca religie a unei singure comunități – “umma”, a tuturor musulmanilor, indiferent de etnie.

Deși Qutb avea să sfârșească executat de autorități, teoria statului islamic nu a dispărut o dată cu moartea sa. Provenit dintr-o distinsă familie de intelectuali, Ayman al Zawahiri a devenit un adept al lui Said Qutb, mai ales după contactul său cu fratele acestuia, Mohamed Qutb, profesor de religie islamică în Arabia Saudită. În anii ’80 Ayman al Zawahiri s-a deplasat la Peshawar, în Pakistan, unde l-a cunoscut pe tânărul Osama ben Laden, venit și el să lupte în “jihad” – războiul sfânt împotriva infidelilor comuniști. Ayman al Zawahiri avea să devină sfetnicul principal al lui Osama ben Laden și de fapt creierul organizației al-Qaeda. De altfel, cei doi au avut o contribuție importantă la aplicarea în practică a teoriilor lui Said Qutb în Afganistan, în timpul perioadei în care talibanii s-au aflat la putere, din 1994 până în 2001.

Al doilea Mahomed

Cel mai bun exemplu că predispoziția la fundamentalism religios și radicalism nu este apanajul unor indivizi, grupări sau “secte” izolate este Iranul, țară condusă de aproape trei decenii de ayatollahii islamici. Liderul revoluției din 1979, ayatollahul Khomeini, este cel care a reînviat, în epoca modernă a Islamului, viziunea profetului Mahomed privind cucerirea lumii. În predicile sale, Khomeini a explicat că restabilirea statului Israel a fost un miracol satanic îngăduit de Dumnezeu din cauza răcirii credinței maselor musulmane. El a chemat la o reînnoire a adevăratului Islam, în vederea aducerii la îndeplinire a trei țeluri, în următoarea ordine:

1. Izgonirea conducătorilor “seculari” din țări islamice ca Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt sau Iordania, după modelul revoluției din Iran;

2. Redobândirea controlului asupra pământului Palestinei, concomitent cu exterminarea evreilor în cadrul acestui proces;

3. Cucerirea restului lumii în numele lui Allah.

Fără nici o îndoială, demersurile regimului de la Teheran de a dobândi arma atomică au legătură cu țelurile menționate de Khomeini. Actualul președinte, Ahmed Ahmadinejad, a afirmat în mod repetat că dorește ștergerea statului evreu de pe fața pământului. Faptul că utilizarea opțiunii nucleare ar degenera într-un conflict internațional major, cu consecințe dezastruoase pentru toți actorii conflictului, nu este de natură să-i descurajeze pe conducătorii iranieni, atâta vreme cât printre victime s-ar număra și “superputerile creștine”. (va urma)

Ioan BUTIURCÄ‚