Iubiți credincioși,

† A N D R E I,din harul lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Alba-Iuliei, sfințitului cler, cuviosului cin monahal și iubiților credincioși, binecuvântare și har de la Dumnezeu,

a cărui “poruncă viață veșnică este”

“Știu că porunca Lui este viața veșnică” – Ioan 12,50

Rând pe rând, oameni dragi trec în lumea de dincolo. Cei ce fac parte din universul nostru spiritual se mută la Domnul. Și, ca mâine, și noi vom fi chemați de Domnul Hristos prin poarta morții, de la “moarte” la “viață”. De suntem sinceri, vom spune ca și Ion Agârbiceanu: “Dacă te gândești, viața nici măcar nu e scurtă, ci-i numai o părere, așa trece de repede. Nici nu știi ce-i și viața asta! Atâta știi, că te bucuri și te desfătezi în minunile din jurul tău, în firea întreagă. Căci oricât le-ai cunoaște, ele tot minuni rămân, minuni de frumusețe”1. Și în duh de rugăciune, vom exclama împreună cu Lucian Blaga: “Oprește, Doamne, trecerea! știu că unde nu e moarte nu e nici iubire – și totuși, Te rog: Oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”2.

Plămădit din sufletul românului, care nu se poate obișnui cu gândul despărțirii de lumea aceasta trecătoare, Făt Frumos – flăcăul cel mai mic al împăratului – și-a fixat ca țintă a vieții sale aflarea “tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte”3.

“Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte” nu ne-o poate oferi decât Cel ce El însuși e “Viața” (Ioan 14,6), Cel care “a călcat cu moartea pe moarte și celor din morminte viață le-a dăruit”. El ne spune limpede că porunca Tatălui celui ceresc “este viață veșnică” (Ioan 12,50).

Iubiți frați și surori,

Viața pământească, oricât s-ar strădui știința și oricât ar progresa omenirea, are o limită. Ca un clopot al veșniciei ne sună în urechi sentința lui Dumnezeu: “pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3,19). Chiar intrați în Uniunea Europeană, nu putem scăpa de acest final. Proorocul David scrie: “Anii noștri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani, și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere; căci trece viața noastră și ne vom duce” (Psalm 89, 10-12).

Dar Solomon, urmașul lui, după ce ne face o atenționare, ne mângâie cu afirmația că sufletul se duce la Dumnezeu: “Adu-ți aminte de ziditorul tău în zilele tinereții tale, înainte să vină zilele de restriște… Mai înainte ca să se rupă funia de argint, și să se spargă vasul de aur, și să se strice ulciorul la izvor, și să se sfărâme toarta fântânii…, și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eclesiastul 12,1, 6-7).

După Emil Cioran, așa cum reiese din lucrarea “Pe culmile disperării”, viața n-ar fi decât o tragică și limitată stare de fapt, care nici nu merită trăită. Numai că aceasta-i o părere singulară, pe care poate că nici el n-a avut-o până la capătul vieții. Consensul unanim al omenirii este altul. Oamenii care nu cred într-o altă lume, sunt morți încă din această viață. Mântuitorul a spus referitor la aceștia: “lasă morții să-și îngroape morții lor” (Matei 8,22).

Toți gânditorii serioși, nu mai vorbim de creștini, cred în viața de dincolo. “Fără viața de dincolo, n-are nici un înțeles viața de aici, nici o frumusețe, nici o armonie, nici o noblețe. Ne-o spune mintea și inima noastră, și mai presus de toate, ne-o spune Domnul și stăpânul vieții, când zice: “Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac” (Ioan 11,25-26)”4.

Sfântul Pavel afirmă cu convingere că “dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri” (2 Corinteni 5,1). Așa că trăim pe pământ, dar capătul căii noastre este în Cer. Tot ce facem aici are repercusiuni dincolo. Acolo este fericirea deplină pe care nu o cunoaștem câtă vreme suntem în trup, dar o bănuim. O presimțim cu sufletul nostru și ne este profețită tot de Sfântul Pavel: “Cele ce ochiul n-a văzut, și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Corinteni 2,9).

Mai mult decât atât, nu numai sufletul nostru intră în eternitate, ci datorită învierii lui Hristos, și trupul va învia, îmbrăcat în slavă și nemurire. Toți ne vom schimba, “deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși” (1 Corinteni 15,52).

Drept măritori creștini,

Sfântul Pavel, care era convins de nemurirea sufletelor și de învierea trupurilor, avea o singură preocupare: îndreptarea vieții și cunoașterea lui Hristos. Pe toate celelalte, spunea el, “le privesc drept gunoaie, pentru ca pe Hristos să-L dobândesc” (Filipeni 3,8). Era convins că încă n-a “dobândit îndreptarea”, dar o urmărea cu îndărătnicie, ca să poată ajunge “la învierea cea din morți” (Filipeni 3,11).

Nu numai Sfântul Pavel, ci orice om de pe pământ simte că lucrul cel mai important este să biruiască moartea și să ajungă la fericita înviere din morți. Învierea înspre fericire nu se poate dobândi fără efort. Făt-Frumos, care întruchipează idealul curat și genuin al românului, ajunge la “tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, după ce se luptă cu Gheonoaia și cu Scorpia și le biruiește. Creștinul ajunge la viața cea veșnică fericită după ce se luptă cu patimile și le învinge.

Îndreptarea și sfințirea vieții trebuie să o urmărim fiecare dintre noi, în perspectiva învierii din morți. Sfințirea vieții o dobândim în Biserică pentru că, de fapt, Biserica ne pregătește pentru eternitate. Domnul Hristos și toată revelația Noului Testament vorbesc, înainte de toate, de eternitate și de ceea ce duce acolo. Pentru noi, care suntem zidiți din nimic, este greu să ne gândim la veșnicie. Dar întâlnim această veșnicie. Cum? Trăind în Biserică, și această viață trăită în Biserică, este o pregătire pentru veșnicie.

Există profeții și preziceri, făcute cu două mii de ani înainte, referitoare la vremurile noastre5. Ele dezvăluiau ce se va întâmpla mult mai târziu, în zilele noastre. Aceasta înseamnă că toată viața noastră se desfășoară după un plan stabilit înainte, ca după un program. Dumnezeu este veșnic, iar noi oamenii suntem legați de vremuri.

Dacă rugăciunile adresate lui Dumnezeu, Maicii Domnului, Sfinților, primesc un răspuns provenind de la ei, este clar că ei trăiesc. Dar cum trăiesc ei, noi nu putem înțelege acum. Când Arhimandritul Sofronie de la Essex era chinuit de gândul morții, de gândul veșniciei, se întreba: cum să înțelegi eternitatea? Ca o mișcare ce nu se oprește niciodată? Ca o veșnicie chinuitoare? Să înțelegi mântuirea ca o ascensiune, ca un urcuș nesfârșit către Dumnezeu, către Nemărginit, către Infinit? Răspunsul i-a venit din Sfintele Scripturi: Scripturile spun că avem posibilitatea de a trece de la cele ce se petrec în timp la o “dimensiune” mai presus de timp, că există o trecere în eternitate.6

Eternitatea, veșnicia, este o viață din belșug dimpreună cu Hristos. Ceea ce simțim aici ca suferință și ca moarte va fi în Împărăția lui Dumnezeu iubire care se dăruiește total, dragoste desăvârșită care nu mai ține seamă de sine-însăși, dragoste care-L îmbrățișează pe Dumnezeu, pe Sfinții Lui și lumea întreagă. Dragoste triumfătoare care va socoti toată acea desfătare ca o bogăție a propriei sale vieți și va resimți ca o profundă bucurie faptul că-i vede pe alții întru slavă, strălucind ca soarele.

Spuneam că îndreptarea și sfințirea vieții o realizăm în Biserică. Pentru că în Biserică se află mereu Domnul Hristos, “împărtășindu-se pe Sine tuturor credincioșilor prin Sfintele Taine”.7 Unde este El, acolo nu mai este moarte, acolo omul a trecut de la moarte la viață, trăiește deja viața veșnică. De aceea e foarte important să ne spovedim și să ne împărtășim des, cu pregătirea cuvenită, pentru că Domnul Hristos zice: “Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci” (Ioan 6,51). Cu învierea lui Hristos “prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieți veșnice”. 8

Adevărata viață pe pământ începe de la Învierea lui Hristos, pentru că este o viață care nu se sfârșește cu moartea. Fără Învierea lui Hristos, viața omenească nu e altceva decât o agonie ce se sfârșește cu moartea. Așa cum în păcat se găsește moartea, în sfințenie se găsește nemurirea și veșnicia cea fericită.

Iubiți credincioși,

Sfântul Ioan Iacob, nevoitor la Mănăstirea “Sfântul Gheorghe Hozevitul” din țara Sfântă, trecut la cele veșnice în anul 1960, fusese orfan de mic. L-a crescut cu multă dragoste bunica sa, Maria. Dar pe când băiatul era la liceu, ea a murit. Tânărul a rămas al nimănui.

În ziua de Paști, după masă, tot satul mergea în cimitir să aprindă candele și lumânări la mormintele celor dragi.9 A mers și micul orfan, să aprindă lumânări pe mormântul proaspăt al bunicii sale. Lumea se bucura, clopotele sunau vesel, numai un tânăr plângea suspinând, aplecat să aprindă lumânări pe mormântul de lângă bisericuța de lemn. Fiind cu totul copleșit de durere, aude un glas din sunetul voios al clopotului, zicând: “Nu mai plânge azi, copile, și nu fi supărat / Căci iată sunt cu tine, Hristos a înviat!”.

Uimit, copilul s-a ridicat și s-a uitat împrejur să vadă de unde vine glasul. Din altarul cu zidul afumat, Îl văzu zâmbind pe Domnul Hristos cel înviat din morți. Sufletul și fața i s-au luminat, plânsul a încetat, și ori de câte ori auzea sunet de clopot își aducea aminte de chipul cel blând al Mântuitorului. “știu, îi spunea inima, că porunca Lui este viața veșnică” (Ioan 12,5). și dorind, ca Sfântul Pavel, “să ajungă la învierea cea din morți” (Filipeni 3,11), și-a părăsit țara, și a plecat la Locurile Sfinte, unde și-a sfințit viața.

N-a fost singurul pe care privirea cea blândă a lui Hristos l-a pătruns și l-a determinat la o viață sfântă. Lucrul acesta s-a petrecut și cu Zaheu vameșul, când Domnul a ridicat ochii și l-a privit în duh. Petru, care se lepădase de Domnul în noaptea patimilor, la privirea Lui blândă, s-a pocăit cu cutremur “și ieșind afară, a plâns cu amar” (Luca 22,62).

Sfântul Siluan s-a rugat multă vreme să-L vadă pe Domnul și, când își pierduse speranța și-L credea de neînduplecat, L-a văzut. Apoi a mărturisit: “Nu există pe pământ om atât de blând și plin de iubire ca Domnul nostru Iisus Hristos. În El e bucuria și veselia noastră. Să-L iubim, iar El ne va duce în Împărăția Lui!”.10 El ne va duce în viața veșnică cea fericită.

Mai mult, a adăugat: “Când, întru Duhul Sfânt, sufletul vede cât de blând și smerit e Domnul, se smerește pe sine până la capăt. Această smerenie e cu totul deosebită și nimeni nu o poate tâlcui în cuvinte. Dacă oamenii ar ști prin Duhul Sfânt ce fel de Dumnezeu avem, s-ar schimba cu toții: bogații ar disprețui bogățiile lor, savanții știința lor, ocârmuitorii puterea și vaza lor. Toți ar trăi într-o pace adâncă și în iubire, și o mare bucurie ar domni pe pământ”.11

Iubiți frați și surori,

Din Altarul Cel de Sus, Domnul Hristos, Cel înviat din morți, ne privește și pe noi. Ne vede împresurați de necazuri și de bucurii, de lipsuri și de belșug, de suferințe și de sănătate. și ne zice: “În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). Iar în ceea ce privește cel mai amar pahar pe care trebuie să-l bea orice pământean, moartea trupească, Îl auzim spunându-ne cu convingere că porunca lui Dumnezeu “este viață veșnică” (Ioan 12,50).

Un slujitor al lui Hristos a scris o carte frumoasă, intitulată: “Orice zi e un răsărit de soare”.12 Rezumatul ei este următorul: când te scoli dimineața, și-ți mai desfătezi încă o dată ochii privind zările minunate ce te înconjoară, nu ești tu un om fericit? Constatând că ai două picioare sănătoase și te poți ridica din pat, iar alții sunt duși cu căruciorul, nu ești tu un om fericit? Când vezi că ai două brațe sănătoase cu care poți munci, iar alții sunt infirmi, nu ești tu un om fericit? … Ai o mie de motive să fii senin, să fii optimist și să înfrunți cu curaj toate necazurile cu care te încearcă viața”

Iar în ceea ce privește moartea, această mare sărbătoare, cea mai mare, ne repetă de nenumărate ori: “Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le!”. De fapt, adevărata moarte nu este despărțirea sufletului de trup, ci este pierderea credinței, renunțarea la urcușul duhovnicesc, renunțarea omului la binecuvântata misiune de a naște prunci și de a promova viața. Iar la sfârșitul căii de pe pământ, Domnul Hristos ne așteaptă în curțile Sale.

Cel ce a spus: “Eu sunt Viața” (Ioan 14,6) ne așteaptă cu brațele deschise; important este ca noi să vedem aceste brațe întinse. Citim în cartea “Mântuirea Păcătoșilor” că “o viață de negrăit a gătit Dumnezeu pentru prietenii săi. Viață fericită, viață nemărginită, viață care nu știe de stricăciune sau schimbare! Viață fără de întristare și fără de moarte! Acolo nu este vrăjmaș, ca să vatăme cât de puțin, nici necaz, ca să aducă vreo mâhnire. Dragostea este desăvârșită și nu mai e nici o frică. Ziua e veșnică, iar noapte nu este. Hrana orânduită a sufletului este a-L vedea pe Dumnezeu față către față”. 13

Cu convingerea că “porunca Lui este viața veșnică” (Ioan 12,50), vă îmbrățișez, vă urez sărbători fericite, și vă zic în graiul tradiției creștine: Hristos a înviat!

† A N D R E I ,

Arhiepiscop al Alba-Iuliei

1 Ion Agârbiceanu, Din pragul marei treceri¸ Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 20

2 Lucian Blaga, Poezii, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 77

3 Petre Ispirescu, Opere I, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 5

4 Pr. Gheorghe Butnaru, Coborâri în adâncuri, București, 1943, p. 140

5 L’Archimandrite Sophrony, Buisson Ardent, 10, Lausanne, 2004, p. 27

6 Ibidem

7 Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 97

8 Slujba Învierii, Alba Iulia, 1997, p. 42

9 Ieromonah Petroniu Tănase, Icoane Smerite, Editura Bizantină, 2002, p. 22

10 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Alba Iulia, 1994, p. 135

11 Ibidem, p. 79

12 Luis Evely, Chaque jour est une aube¸Éditions du Centurion, Paris, 1987

13Agapie Criteanul, Mântuirea Păcătoșilor, p. 472