Izbânda Luminii. Pilda, azi și mereu.
“Arhiereul și tot sinedriul căutau mărturie împotriva lui Iisus, ca să-L omoare, dar nu găseau. Că mulți mărturiseau mincinos împotriva Lui, dar mărturiile nu se potriveau.” (Marcu 14, 56-57).
Dacă am exclude (pentru un moment) din text numele lui Iisus și dacă am înlocui organele represive de atunci cu autoritățile judiciare de acum (respectiv cu unii dintre membrii acestora), nimic nu ne-ar împiedica să credem că lecturăm cronica unei cercetări penale de azi. Dar, la Învierea Domnului ar fi cu totul deplasat să ne apucăm de analizat vreuna sau vrealta dintre modalitățile abuzive de cercetare penală pe care le-am trăit, văzut, auzit, citit, simțit, suferit. Totuși, nu ne putem reprima tristețea declanșată de realitate. După două mii de ani de la sacrificiul de neînchipuit al lui Dumnezeu, făcut strict pentru noi, pentru ca omenirea (căzută dincolo de limitele hăului) să se poată ridica, să aibă unica șansă de a continua să existe, noi ne încăpățânăm să păstrăm aceleași metehne. Este de neînchipuit!
Am trecut prin lecția de devotament divin ca gâsca prin apă. Dintr-o neînțeleasă iubire pentru noi, Dumnezeul Atotputernic și-a trimis unicul Fiu să fie umilit și omorât pentru spălarea nemerniciilor noastre, când putea, foarte simplu și rapid, să ne radă de pe fața pământului și, în câteva clipe, să plămădească, în chip și suflare, alți oameni. Oricare dintre noi așa am fi procedat. Cine și-ar fi sacrificat fiul ori fiica pentru a-l salva pe omul care-l supără, enervează, înjură, trădează fără încetare? Noi stăm după orice colț ce ni se arată în cale pentru a sări la beregata unuia sau a altuia, pentru a mușca mâna care ne-a hrănit și pentru a zdreli până la sânge umărul pe care am plâns. Siguri pe noi și privindu-l pe Dumnezeu ca pe-un personaj din Frații Grimm.
Nu cred că poate fi mâhnire mai mare în ceruri, pentru un creator și un Dumnezeu grozav cum este singurul pe care-L știm, decât perpetuarea nerecunoștinței. Episoade similare simulacrului de proces trăit de Iisus s-au derulat de-a lungul vremii (și încă se derulează) ca un gramofon stricat, ca un disc de vinilin stricat, ca un magnetofon stricat, ca un CD stricat. Ce poate fi mai dureros decât aproape inutilitatea coborârii, a dialogului, a minunilor, a patimilor, a umilințelor, a răstignirii lui Iisus?? Inutilitatea acordării șansei de a fi. Original, nu copie hidoasă. Inutilitate pentru că noi ne purtăm ca și când niciuna dintre aceste realități n-ar fi avut loc. Ca și când totul ne este permis și nimic nu ne poate opri. Unii dintre noi mai însoțim cu cruci largi și gemete de invocare, de ochii lumii (căci așa dă bine în democrație), răul pe care cu intenție-l facem. Sau, în același registru, dăm cu capul de iconostas în fiecare duminică sărutând chipurile sfinte cu plescăituri, ne proțăpim cu scaunele în ușa altarului sau ne băgăm sub epitrahilul vreunui preot care ne garantează (mai ceva decât la electro-casnicele promoționale) că niște sponsorizări orientate către reprezentanții clerului ne deschid ușile Raiului până la perete, ca la birtul comunal.
Inimaginabilă pentru unii, ca noi, este tenacitatea cu care Iisus a ales să tacă, în fața ploii de mărturii mincinoase divergente. și să se lase condamnat pe nedrept de niște trepăduși ahtiați după poziția lor socială. În pofida (fragilei) aparențe, lecția pe care ne-o predă Mântuitorul nu este aceea a acceptării trădării, minciunii și a verdictelor nedrepte, ori încurajarea acestora, ci este o lecție de iubirea celestă, unică, dumnezeiască ce învârte resorturile lumii și ne permite, încă, să stăm în picioare. Pentru că, în Predica de pe Munte, Iisus însuși ne avertizează: “…nu osândiți și nu veți fi osândiți” (Luca 6, 37). Iar verbul pe care l-a folosit include o pleiadă de gesturi mizere (imaginația noastră în rău întrecând orice așteptări) pentru care există reversul monedei. Adică, osândă pentru osândă. Este singura perspectivă (nouă) îngăduită de Iisus pentru abolita Lege a Talionului. Va să zică, nu dinte pentru dinte, nu răzbunare umană pentru un rău uman, ci condamnare pentru condamnare, deci osândă divină pentru osândă umană. Adevărurile succesiv spuse (și reluate) de Iisus își găsesc minunata sintetizare într-o afirmație: “Cel ce nu este cu Mine e împotriva Mea și cel de nu adună cu Mine, risipește” (Luca 11, 23). Adică, în relația cu El nu există o cale călduță, un parcurs în același timp pe drum și pe lângă drum. Cu crucea pe piept și când cu Iuda-n sân.
Nu este spectacol mai cutremurător decât acela al patimilor Domnului. După cum nu există izbândă mai cutremurătoare decât aceea a răzbaterii Luminii prin piatră seacă. De mormânt, de iad, de trădare. Iar Iisus ne-a dovedit, fără putință de tăgadă, că Lumina este menită a învinge. Străduindu-ne să o urmăm, luptându-ne cu noi înșine și cu ceilalți, să avem în suflet magnificul pachet-cadou de adevăruri venit din cer, demult, și retrimis de acolo, cu drag, la fiecare Înviere: “În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea!”
HRISTOS A ÎNVIAT!
Andreea CIUCÄ‚
