Un mic cadou. La vremuri mari

Având în vedere subiectele fierbinți, ar trebui să ne-apucăm de comentat câte și mai câte din domeniul actualității care trage la coșul zilnic al cetățeanului (nu glumă!), bunăoară, în legătură cu sperierea națională a pensionarilor, lesne producătoare de infarct miocardic, prin faptul că singurul lor venit ar putea să vină cu întârziere sau, Doamne, ferește!, să nu mai vină o vreme, din lipsă de disponibil în respectivul sector de buget sau în legătură cu anunțata grevă a profesorilor, duși cu preșul democrației de aproape două decenii, ba, uite majorarea votată cu chiuituri, ba, iaca aplicarea ordonanței ia-o de unde nu-i, și, pe cale de consecință, în legătură cu anunțata furie a părinților (prea câș îndreptată împotriva profesorilor, nevăzându-se bârna din ochii guvernului), justificată prin darea peste cap a programului tezelor unice și, poate, chiar a viitorului copiilor lor ori în legătură cu extraordinara, mirobolanta, demnă de laudă predicata creștere reală a produsului intern brut cu 0,1% în anul 2010 și cu 2,4% în 2011 (după ce fusese anunțată o creștere de 4,5% în 2010) și după darea cu capul de pragul de sus al actualității naționale, care ne prezice că singurul sector care va rămâne pe plus în acest an este cel al construcțiilor sau, în legătură cu zbaterile pe tema dezbaterilor trecerii sau netrecerii codurilor dincolo de pragul intrării în vigoare (și cu invectivele aferente ale ministrului care și-a văzut codurile, aprobate pe timpul lui, modificate brusc după încetarea mandatului lui, semnificative în acest sens fiind insatisfacțiile exprimate cu argumente deloc convingătoare, de către fosta fostă ministră, într-o zi nelucrătoare).

Va să zică, ar fi subiecte cu toptanul, care ar putea fi dezvoltate pe baze obiective, atât cât ne stă în putință spre o analiză minimă (ca spațiu și cunoștințe), dar rugos simțită pe pielea noastră sau ar fi (aceleași) subiecte care ar putea fi închise brusc, fără drept de apel, recurs, etc., cu concluzia deja prea degrabă devenită zicală pe la noi, cum că asta-i, n-ai ce să-i faci, criza-i peste Carpați, așa încât nici conducerea de partid și nici cea de stat nu pot să țină piept acestui tsunami planetar, cu epicentrul în marea putere de peste ocean, având serioasa circumstanță atenuantă (nu tsunami-ul, ci conducătorii) că dacă nici ăia n-au putut s-o dreagă decât oblic, apoi cum s-o îndrepte ai noștri, etc, etc. Scuze venite la țanc, acoperitoare pentru orice gaură mică, mijlocie sau mare, produsă de orice motiv, pe vreme de criză.

În pofida acestor teme ce pot fi îndelung frământate, nostalgia tinereților noastre ne trimite înspre o cu totul alta, ținând seama de faptul ca la data la care scriu editorialul mai sunt câteva ore până la „sărbătoarea celor ce muncesc”. Cine n-are cel puțin o amintire vie cu 1 Mai muncitoresc ? Râde iarăși primăvaara, /Peste câmpuri, peste plai,/ Veselia umple țaara/ C-a venit întâââi de mai. / Muncitooorii au porniiit / Și-ntr-un gââând s-au înfrățiiit / Și ei aaazi sărbăăătoreeesc,/ 1 Maaai muncitoreeesc – bis. Cine n-a fost părtaș la serbările câmpenești spontane, cu sfârâială de mici și răcoreală de bere, cu bărbați vânjoși în pantaloni de stofă și maiouri chinezești cu găurele (mici) jucând fotbal pe iarbă, cu radiouri urlând muzică ușoară sau corală despre realizările epocii de aur, cu doamne atent coafate în cocuri, pe pături înflorate sau cu pătrățele, lăsând în urmă munți de gunoaie ? Ce-i drept, în afară de faptul că pantalonii de stofă au fost, în genere, înlocuiți cu blugi, că muzica ce urlă e preponderent manelară și că doamnele au, mai cu seamă, șuvițe colorate în loc de cocuri, nu s-a prea schimbat nimic.

Pardon, ba s-a schimbat. Primarii e milostivi și-i interesează crearea unei ambianțe plăcute pentru ca-cetățeanul să simtă că sărbătorește în grup, într-o mare familie a muncii de ziua celor ce muncesc. Așa se face că, de pildă, renumitul domn premar Marean, al unui la fel de renumit sector, a declarat că s-a îngrijit pentru a organiza tradiționala serbare de 1 Mai, cu mici și bere cu tot, în parc, ca să simtă tot locuitorul de sector. Mai mult decât atât, dl. premar a analizat și oportunitatea scoaterii acestei sărbători din rutina atâtor zeci de ani câți au trecut peste ea, găsind, în principiu, soluția. Cărarea tăvilor cu mici și bere, prin parc, dinspre oamenii primăriei înspre cetățenii muncitori, de către fotomodele care, după cum se știe, e tare atractive, mai ales pe persoane fizice. Dar care, față de dimensiunile mult reduse, nu par a fi în stare să care, după cum a arătat, în mod obiectiv, oficialul de sector. Care nu s-a lăsat cu una, cu două sau cu un „care este”, ci și-a explicat îndoiala tăietoare de avânt în legătură cu fotomodelele. Lipsa lor de vlagă la împins tava s-ar datora centimetrilor cam puțini, mai exact „69-96-69” de persoană, cum pretinde domn’ premar. Ahaaa! Pe lângă cifrele apetisant alese, două câte două (ah, ce combinație!), omul public a pierdut din vedere că, într-adevăr, un manechin cu sâni de „69” și burtă de „96” nu se pretează la dus de mici în parc, ci, eventual, la stricatul poftei de mâncare în popor. Ei, mă rog, fiecare cu gusturile și sensibilitățile lui.

Poftă bună!