La Biserica din Coasta Mare

“Secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc”

Andre Malraux

Satul romanesc – matricea spirituala a tot ce inseamna cu adevarat Romania profunda – se stinge. Incet, dar sigur si in mod cert ireversibil. Nu sunt un pesimist incurabil si nu am pretentia ca rostesc adevaruri fundamentale, dar aceasta a fost senzatia apasatoare care m-a incercat atunci cand am petrecut o duminica printre oamenii de la Coasta Mare, un sat apartinator de comuna Raciu din judetul Mures. Pentru tarani – o clasa sociala din ce in ce mai redusa numeric – accederea in Europa nu inseamna neaparat o schimbare in bine. Satul romanesc are doar trecut. Pentru el nu exista viitor.

In Coasta Mare – sat romanesc si ortodox in totalitate – mai sunt astazi doar 53 de familii. Perspectivele nu sunt deloc imbucuratoare in conditiile in care sporul demografic este zero. Media de varsta a locuitorilor acestui sat care – oare pentru inca cat timp? – si-a conservat foarte bine limba, traditiile, obiceiurile si credinta se situeaza undeva in jurul varstei de 65 de ani. Au primit pamantul inapoi, acum sunt proprietari, dar nu prea au cu ce sa-l munceasca, pensiile sunt rusinos de mici, iar cheltuielile cu cultivarea pamantului sunt imoral de mari. La varsta lor si puterile au inceput sa-i lase. Si-au acceptat insa cu resemnare soarta, iar in fiecare duminica vin smeriti la biserica si se roaga. Puterea credintei in Dumnezeu e tot ceea ce le-a mai ramas nealterat in fata ofensivei violente a globalizarii, dar in acelasi timp si o forma de rezistenta spirituala… Singura.

Preot cu har

O bisericuta de lemn, in stil maramuresean, mica dar incapatoare pentru nevoile comunitati este locul in care oamenii locului se aduna duminica, dar si in alte zile importante. Ceea ce m-a impresionat de la bun inceput a fost increderea si simpatia de care se bucura printre tarani tanarul preot paroh Daniel Sotan. Desi nu locuieste in sat, preotul vine in fiecare duminica sa tina slujbele. Vine insa si in alte zile si ori de cate ori nevoile cultului sau ale comunitatii i-o cer. Face slujbe frumoase, iar cantarile sale sunt bine primite pentru ca are si o voce care-l individualizeaza ceea ce ii face pe oameni sa spuna cu mandrie ca “are har”. Absolvent al Facultatii de teologie din Alba-Iulia in anul 2004 – an in care a si fost hirotonit – parintele Sotan este un om daruit de Dumnezeu care-si iubeste comunitatea si este iubit de ea. Are o blandete anume, in privire, in voce, in purtare si gaseste un cuvant bun pentru fiecare din enoriasii sai. Parintele spune insa ca de trei ani de cand pastoreste mica comunitate din Coasta Mare este ajutat de oameni de nadejde: Petru Cozos (prim epitrop), Bacali Ionel (consilier), Ioan Matea (consilier), Vasile Salagean (casier) si Bogdan Sala (crasnic).

“Astia domnule ne-au

ingenunchiat…!”

Starea de spirit a unei comunitatii o poti cunoaste numai discutand cu oamenii, interesandu-te de necazurile si problemele lor, dar si participand alaturi de ei la cel mai important moment saptamanal din viata acesteia: slujba duminicala. Ea este prilejul cu care se dezleaga zagazurile sufletelor. Dupa mai bine de doua ore, atunci cand slujba tinuta de parintele Sotan a luat sfarsit, am stat de vorba cu cativa dintre ei. Cu chipurile brazdate de lipsuri, de nevoi si necazuri, oamenii si-au dat drumul la obida prea mult adunata in sufletele lor. Nu acuza pe cineva anume, dar imputarile lor ar trebui, cu siguranta sa gaseasca o adresa. Maria Sandor, localnica: “Copii nostri sunt la Targu-Mures. Vin si ei cand pot. Au copii, au servicii asa ca prea mult la munca campului nu ne pot ajuta. Mai vin sambata sau duminica si in concedii. Inapoi la tara nu se mai intorc. Pamantul pe care-l avem il muncim noi…asa cum putem. Dar prea mult nu mai putem nici noi. Problema este: cine o sa-l munceasca dupa noi?”. Vasile Salagean, localnic: “E greu de trait la tara cu pensiile pe care le avem. Suntem din ce in ce mai putini cei din leatul meu. La tara, aici la noi, si-au mai luat unii de la oras dupa ce au iesit la pensie, cate o casa cu gradina. Cei ca ei insa nu vin sa faca agricultura, ca nu stiu, vin sa scape de viata agitata de la oras”. Cel care a pus insa punctul pe “i” a fost localnicul Ionel Bacali. “Domnule, a spus el, noi am trait si alte timpuri grele. Poate chiar mai grele. Noua niciodata nu ne-a fost usor. Dar acum au inchis targurile, locurile in care mai puteam sa vindem si noi un porc sau doi. Astia domnule ne-au ingenuncheat….Sa stiti de la mine…asta e de fapt moartea taranului roman”.

Nicolae BALINT