Uncategorized

Lanțul slăbiciunilor!

Despre România mileniului III se poate spune, cu siguranță, că a devenit o patrie a hoților. Fie că este vorba de furtișaguri mărunte realizate la colț de stradă, fie că vorbim de devalizări masive din fonduri ale statului, concluzia este unanimă: se fură ca-n codru. Lumea s-a întors cu susu-n jos! Astfel, pornind de la ministere și terminând cu primăriile din comune, orice funcționar public poate, fără să întreprindă un efort intelectual exacerbat, să îndese mâna-n banul public. Pentru că nimeni nu mai este atât de naiv încât să creadă că dacă un șef al unei instituții publice este înclinat să fure, nu o va face din considerente morale. Sau nu va putea să întreprindă acest lucru dintr-un motiv sau altul. În timp ce căile de acces sunt deja bătătorite iar legăturile trainice și probate îndelung. Păgubitul nu este altul decât umilul contribuabil. Este cel mai puternic lanț al slăbiciunilor din câte există. Să privim lucrurile într-un mod realist! Este mult mai ușor să cuantificăm numărul funcționarilor publici cu vile luxoase, salarii „gigant” și mașini scumpe decât suma totală a banilor publici furați în ultimii ani prin tot felul de metode ilegale. Iar asta fie că vorbim de licitații trucate sau de selecții de oferte deja aranjate. Cine, însă, să le mai bage în seamă? Categoric, e destul de greu să dai dovadă de corectitudine atunci când îți este foame. Nu toate „sugativele” statului, însă, se pot plânge că le chiorăie mațele. Cu toate acestea, se fură! Să nu aruncăm, însă, cu noroi doar într-o anumită categorie. Lanțul slăbiciunilor se întinde în mai toate instituțiile: de la poliție și justiție până la cercurile mass-media. Corupția s-a răspândit în tot sistemul. Nimeni, însă, nu se încumetă să o combată. În timp ce, cei mai mulți dintre românii direct afectați de acest flagel, au învățat treptat să se complacă în această situație. Ba mai mult, chiar să-și plângă de milă. Fără să se gândească că, de fapt, ei sunt cei care au în mână cuțitul și pâinea. Și că într-o sutime de secundă ar putea să schimbe totul. Realitatea este, însă, alta. Românul iubește să fie victimă. Să-și jelească soarta. Să fie compătimit. Dar cel mai grav aspect este acela că a rămas cu mâna întinsă. E dezastruos. E grav. Dar mult mai comod: să stai și să aștepți să-ți pice. O viață mai bună, un loc de muncă călduț în care să nu depui prea mult efort, concedii în străinătate și chiar bani din cer. Iar asta, că ne place sau nu să recunoaștem, reprezintă o altă formă de furt. Unul moral. Pentru că am învățat să ne furăm pe noi înșine. E tragic și de condamnat! Dar este tot ceea ce ne-a mai rămas. Într-un final, că ne place sau nu să recunoaștem, ne merităm soarta.

de Monica MÄ‚EREAN

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close