Lumea de dincolo de arhive

Aproape 35 de ani de munca, timp in care a infiintat si gestionat doua sedii ale arhivelor statului. O munca grea, migaloasa, considerata de unii anosta. Pentru lucratorii din arhive nu lipseste nici chiar riscul contactarii unor boli. Cu toate acestea, pentru impatimitii cercetarii documentelor din arhive, exista si satisfactii. Finalitatea muncii lor se concretizeaza in studii, cercetari si carti de valoare. Ioan Ranca, fost sef al Directiei Judetene Mures a Arhivelor Statului, este unul dintre acestia. Lucreaza in continuare, doar ca acum – la pensie fiind – are mai mult timp sa faca ceea ce stie mai bine. A ramas la fel de captivat ca in tinerete de ceea ce numeste “lumea de dincolo de arhive”. Despre ceea ce inseamna o viata dedicata acestei munci intr-un scurt interviu acordat de Ioan Ranca “Ziarului de Mures”.

Reporter: Ati petrecut 35 de ani in arhive…Ce inseamna de fapt aceasta munca? V-as ruga sa faceti o scurta apreciere a ceea ce inseamna arhivele.

Ioan Ranca: In toate timpurile, institutiile statului au creat fonduri de documente. In Tara Romaneasca si Moldova, o preocupare serioasa pentru crearea unui fond arhivistic national a aparut abia in timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Altfel au stat insa lucrurile insa in Transilvania. Intrata sub dominatie habsburgica la sfarsitul secolului al XVIII-lea, spiritual de organizare si rigoarea tipic germana s-a facut imediat simtita in provincie, inclusiv in ceea ce priveste intocmirea si eliberarea actelor. Din pacate insa, institutiile creatoare de fonduri documentare erau si cele care le depozitau. Iar uneori depozitarea acestor fonduri s-a facut in conditii cu totul improprii. Drept urmare, unele fonduri au fost distruse de intemperii, altele de incendii…Pe de alta parte, particulari bogati, dar cu interese obscure au cumparat sau pur si simplu si-au insusit in mod fraudulos intregi fonduri documentare. Abia mult mai tarziu a aparut din partea statului preocuparea de a centraliza fondurile create de diversele institutii, de a le selecta si depozita in mod corespunzator, precum si de a le exploata dupa reguli clare, precise, creandu-se in acest scop o legislatie speciala. Iar aceste norme legislative privind accesul la fondurile arhivistice au fost cand mai premisive, cand mai restrictive, ele reprezentand de fapt o oglinda vie a gradului de democratie atins de societatea respectiva.

Rep.: V-ati format ca istoric intr-o perioada dificila din punct de vedere politic. Puteti sa ne rezumati in cateva cuvinte anii respectivi, mediul universitar si cateva dintre figurile unor distinsi universitari?

I.R.: Eu am absolvit Facultatea de Istorie in 1955, la Cluj. Intr-adevar, a fost o perioada dificila. Traiam cu frica, ne feream unii de altii si eram foarte atenti la ceea ce vorbim si mai ales cu cine vorbim. Comunicam putin pentru ca era o permanenta stare de autocenzura. In numele “luptei de clasa” duse de regimul comunist se intampla de multe ori ca de la cursuri sa dispara cate un profesor sau asistent, care se intorceau dupa cateva zile sau luni sau pur si simplu dispareau definitiv din peisajul universitar. In anii ’53-’54 am asistat la momente de mare tensiune. Spre exemplu, in semn de protest fata de ceea ce se intampla in facultate, dar poate si din alte motive personale, profesorul David Prodan a recurs la un gest foarte riscant pentru acele vremuri: si-a depus carnetul de membru PCR. A avut mult de suferit pentru acel gest de fronda extrema. Ca element pozitiv, pot insa sa spun ca in acei ani am facut carte foarte serioasa, cu profesori recunoscuti, oameni de mare cuprindere intelectuala: David Prodan, Mihai Macrea, Stefan Daicoviciu, Stefan Pascu, Ioachim Craciun…

Rep.: Cum ati ajuns sa optati de fapt pentru munca in arhive?

I.R.: La absolvirea facultatii, colegii mei de generatie au optat pentru cariera didactica, unii ajungand ulterior chiar cadre didactice universitare. Este si cazul lui Hadrian Daicoviciu, care mi-a fost coleg de grupa si de banca in facultate. Am fost selectionat pentru munca in arhive si bineinteles ca am acceptat. Arhivele se aflau – si atunci la fel ca acum – in organica MI. Sa va mai spun ceva: nu aveai cum sa refuzi fara a te expune unor riscuri si tracasari, dar in acelasi timp, marturisesc ca intr-un anume fel m-am simtit atras de aceasta provocare intelectuala. Acceptarea mea a fost determinata si de faptul ca urma sa lucrez in Aiud, orasul meu natal. La Aiud, arhivele nu aveau un sediu si dupa ce mi s-a repartizat unul – eliberat ca urmare a desfiintarii unei unitati a armatei – a trebuit sa incep cu inventarierea fondurilor de arhiva existente, sa le adun, sa le selectez si apoi sa le depozitez. Am facut acest lucru cu un colectiv foarte mic. Dupa sapte ani petrecuti la Aiud, in 1962 am acceptat sa vin la Targu-Mures. Aici am luat-o de la capat. Arhivele erau depozitate in patru locatii diferite. Le-am inventariat, dar abia in 1966 am primit un spatiu corespunzator, pe strada Kogalniceanu, actualul local in care se afla Politia. Era un spatiu cu mari probleme pentru ca acolo mai locuiau opt familii la data mutarii noastre. In fine…in 1978 ne-am mutat din nou, in sediul in care se afla si acum arhivele, pe Crizantemelor. Ca fapt divers, vreau sa va spun ca in arhivele muresene se afla fonduri documentare exceptionale atat prin continut, cat si prin vechime.

Rep.: Dupa cate cunosc, la un moment dat, ati primit o bursa de specializare la Arhivele Nationale ale Frantei. Ce impresii v-au facut acestea si care a fost impactul omului venit de dincolo de “Cortina de Fier” cu lumea libera?

I.R.: Vreau sa fac o corectie: nu am primit o bursa, ci am obtinut-o prin concurs. Unul chiar foarte serios. A fost vorba de o bursa de specializare la Arhivele Nationale ale Frantei, experinta pe care o consider foarte instructiva in evolutia mea profesionala. Aveam cursuri axate pe domeniul arhivelor, zilnic de la ora 10,00 la 12,00, iar dupa aceasta ora mergeam la Biblioteca Nationala din Paris. Acolo am avut sansa sa descopar doua fonduri arhivistice despre Romania, complet necunoscute. Creatorul lor a fost Emile Picott, un erudit om de cultura francez de la inceputul sec. al XIX-lea. Tot in Franta am avut ocazia sa mai particip la 12 receptii organizate de Ministerul de Externe si de Ministerul Culturii din Romania, ocazie cu care l-am cunoscut pe Radu Campeanu un obisnuit al acelor receptii. L-am reintalnit dupa 1990, dar in alt context. Am avut si avem si in prezent relatii cordiale. Trebuie sa va mai spun ca tot in Franta, am avut si prima – dar si unica de altfel – oferta de munca. Mi s-a propus sa plec si sa ma stabilesc in Nigeria, oferindu-mi-se postul director al Arhivelor Nationale din Nigeria. N-am acceptat, ce era sa caut eu tocmai acolo?

Rep.: V-ati pensionat imediat dupa 1990, dar continuati sa fiti la fel de activ, daca ma gandesc la faptul ca sunteti nelipsit din peisajul publicistic. Privind in urma, la anii petrecuti in arhivele muresene, ce ne puteti spune?

I.R.: M-am pensionat din functia de director al filialei judetene a Arhivelor Nationale in 1990. Am avut parte de un colectiv foarte inchegat, cu care am trecut prin foarte multe situatii. Un colectiv de truditori anonimi, a caror munca a fost si poate ca inca mai este din pacate, de multe ori desconsiderata de rauvoitori sau de necunoscatori. Imi aduc aminte cu multa placere de Alexandru Campeanu, Ioan Moldovan, Pal-Antal Sandor, Viorel Grama, Maria Bota, Viorica Biris… Dupa 1990 am facut chiar si putina politica. La insistentele lui Radu Campeanu am infiintat filiala Mures a PNL impreuna cu Emil Tamasoiu si Mircea Folea. Din 1992 si pana in 1996 am fost presedinte al PNL, filiala Mures. Congresul de la Brasov, desfasurat la Hotelul “Astoria”, mi-a dezvalui insa o alta fata a politicii, una pe care nu o cunoscusem…Am ramas liberal, dar am ramas si cu un gust amar. Nu mai fac politica activa, de altfel nici varsta nu-mi mai permite acest lucru. Continui insa sa cercetez fonduri de arhiva si sa public. Lumea de dincolo de arhive, cea care ni se releva treptat, prin munca tenace si perseverenta, va asigur ca este una fascinanta.

A consemnat Nicolae BALINT