Bucurie, Iertare, Dragoste (IV)

“Gustați și vedeți că bun este Domnul!”Îndemnul psalmistului este repetat peste milenii de Maica Siluana, un om care a trecut de la ateismul cel mai înverșunat la viața întru Hristos după ce a descoperit și văzut chipul adevărat al Domnului. În prezent, stareță la mănăstirea Jitianu și coordonator al Centrului de Formare și Consiliere “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Craiova, Maica Siluana desfășoară o bogată activitate duhovnicească, cu un impact puternic mai ales în rândul tinerilor. Activitatea ei este cunoscută și prin intermediul emisiunilor “Dosarele Maicii Siluana”, de pe canalul TV Pax. Publicăm, în exclusivitate, de-a lungul mai multor numere, conferința cu titlul “Bucurie, Iertare, Dragoste”, susținută de Maica Siluana la Alba Iulia, în cadrul Serilor Duhovnicești închinate Postului Sfintelor Paști din 2005. Ziarul de Mureș va inaugura rubrica “De vorbă cu Maica Siluana”, în cadrul căreia Maica va răspunde întrebărilor cititorilor, trimise pe adresele de mail redactia@ziaruldemures.ro sau ibutiurca@yahoo.com.

– Nu putem să nu vă întrebăm despre numele de călugărie – Maica Siluana. Toată lumea știe în ultimii ani – după traducerea cărții cuvintelor Cuviosului Siluan Atonitul – acel cuvânt duhovnicesc dat de Domnul Hristos însuși prin Cuviosul Siluan tuturor celor care trăiesc în acest veac – “Å¢ine-ți mintea in iad și nu deznădăjdui”. Purtându-i numele Cuviosului Siluan mă gândesc că acest cuvânt vă este, cumva, program duhovnicesc. Sau trăiți ceva din genul “Pogoară-te în fiecare zi în iad și nu deznădăjdui”?

– Da, cu adevărat îndemnul meu este mai degrabă “Intră în iadul care este în tine și nu vei deznădăjdui”, pentru că acolo, în iadul din noi, este Domnul, acolo îl întâlnim pe Domnul, și sigur că nu spun lucrul ăsta oricui, ci numai celor pe care Dumnezeu îi consideră pregătiți pentru această întâlnire. Noi suntem chinuiți de o mulțime de spaime și stăm pe marginea gropii, și ne plângem că, dacă o să cădem în ea? Nu, să nu ne plângem; suntem în groapă. Una dintre spaimele noastre cele mai mari este să nu ne creadă lumea proști. Și, eu m-am liniștit. Am descoperit că sunt proastă și nu mai am nici o grijă. Suntem destul de proști, nu vă faceți iluzii. Cu cât suntem mai știutori, cu atâta suntem mai neștiutori. Cu cât bagajul de cunoștințe e mai mare, cu atât contactul cu necunoscutul este mai mare. Și atunci, dacă ne smerim în felul acesta, că devenim conștienți, nu ne mai temem. Dacă vom descoperi că suntem răi – suntem răi, păi zice Mântuitorul că numai Dumnezeu e bun – dacă accept cuvântul ăsta și accept că sunt rea, atunci nădejdea mea este Cel Bun, că El mă face bun. Și cu adevărat Sfantul Siluan m-a ajutat mult, si eu așa am trăit cuvântul lui: “Îndrăzniți să intrați în iad pentru că acolo ne așteaptă Mântuitorul, dar nu fără El.” Altminteri, suntem într-un iad în care noi nu vrem să-l vedem pe Domnul, ne întoarcem mereu cu spatele. Să nu ne temem de iad. Iadul este un loc de trecere. Nu putem ajunge în rai fără să trecem prin iad. E vorba de iadul din mine. Și pe acolo nu pot să trec decât de mână cu Mântuitorul și El este Dumnezeu. Nici o forță, nici o putere nu poate să ne facă nimic cât suntem cu El de mână și cât timp îl avem în noi. Cu adevărat, Dumnezeu e Dumnezeu și cu adevărat El intră în noi. De obicei, tinerilor care vin și-mi spun că vor să se sinucidă, pentru că nu mai au nici o nădejde și că viața nu mai merită trăită, le spun că au dreptate. Da, așa este. Această viață nu merită trăită. Dar dacă tot ești gata să mori, hai să trăim și o altfel de viață doi ani! Și după doi ani, dacă nu va fi altfel, să-mi spui:”Babă mincinoasă ce ești!”, și să te sinucizi, dar până atunci să faci ce fac eu, să faci ce zice Dumnezeu să faci, și o să vedem dacă se schimbă ceva, și de obicei se schimbă. Dar este un lucru atât de ciudat; de câteva ori în ultimul timp au fost oameni care au venit și mi-au spus: “Nu mai am nici o soluție, decât să mă sinucid.” Una era o doamnă care se împrumutase undeva și era amenințată de cei cărora nu putea să le dea banii că o omoară. Și ea alesese să se sinucidă. Și eu i-am zis: “Dar de ce nu stai să te omoare că, uite, o să ajungi in rai!”. Și ea a spus:”Păi, cum? Nu.” Vedeți? De ce, ce forță ne face să ne purtăm astfel? Un tânăr care a descoperit că are atracție pentru băieți și nu pentru fete, și că el nu e normal, a zis: “Nu-mi rămâne decât să mă sinucid!” Și am zis:”Stai, că poate că totuși mai este și altă cale”. Și am descoperit motivul pentru care era atras de băieți, și trebuia să se întâlnească cu persoana care îl rănise când era copil și cu care trebuia să se confrunte și trebuia să-și rezolve problema aceea, și apoi era posibilă vindecarea. Și a zis:”Nu, că dacă mă omoară?!”. “Păi dacă tot erai gata să te sinucizi, de ce să nu te lași omorât?” Asta este lucrarea vrăjmașului, ne arată o ieșire ușoară. Nu este ușoară, aceea este o ieșire mincinoasă. Și așa că, atunci când cineva vine la noi să-l mângâiem, noi nu trebuie să-i dăm tranchilizante, Antideprin, decât dacă este în criză, ci să-l ajutăm să coboare în iadul din el, mai ales dacă suntem părinți, și în jurul părinților să ne adunăm noi toți, credincioșii, care suntem slugile Domnului pe lângă Biserică, noi să-i adunăm pe oameni ca să-i aducem să-l guste pe Dumnezeu, să se spele prin spovedanie, să se hrăneasca prin Sfânta Împărtășanie, că părinții nu prididesc acum ca să-i aducă pe toți.

– Maică, cum putem ajuta oamenii aflați în prag de disperare, dacă aceștia nu prea cred în Dumnezeu?

– Da, dar Dumnezeu crede în ei, Dumnezeu e acolo. Rugăciunea noastră face mai mult decât sfatul nostru. De obicei, îi putem ajuta prin prezența noastră. Sunt suferințe în care nu putem scoate nici o vorbă, sunt oameni aflați în suferințe atât de mari încât nu putem decât să tăcem lângă ei, dar să fim lângă ei. Însă noi fugim, fugim că zicem:” Da, nu pot să fac nimic, nu sunt în stare de nimic”, dar pot să stau acolo, pot să fiu lângă el. Aceasta este un fel de a ajuta, apoi rugăciunea. Există o targă pe care noi îi ducem pe cei căzuți la Domnul, îi ducem la bunul samarinean. Această targă este pomelnicul nostru. Să strigăm mai mult la Dumnezeu decât la semeni. Un părinte duhovnicesc le spunea preoților tineri:”Vorbiți mai puțin cu oamenii despre Dumnezeu și vorbiți mai mult cu Dumnezeu despre oameni”. Să spunem lui Dumnezeu despre acea persoană deznădăjduită și Dumnezeu face minuni. Dar noi trebuie să strigăm ca pentru noi. Asta înseamnă să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine. Ce faci când ești la ananghie? Strigi: “Doamne, scapă-mă, nu mă lăsa!” Și atunci, dacă strigăm, Dumnezeu nu-l lasă pe acela și face minuni.

– Maică, cum erați când erați studentă?

– Frumoasă și deșteaptă. (Râsete)

– Ca tânără, aveați un program special de rugăciune sau lectură?

– Aveam program de lectură, citeam în fiecare noapte, dormeam o noapte pe săptămână, și nu, nu mă rugam, nu credeam că Dumnezeu există. Căutam bucuria, și am găsit-o mai târziu, am avut daruri multe pe care le foloseam în rău, și daruri minunate care sunt defectele, care sunt talanții noștri, pe care m-am tot străduit atunci pe cale filosofică să le transform în calități, în virtuți, și nu mi-a ieșit. Și acum, de când l-am descoperit pe Dumnezeu, am văzut că El lucrează și mă trezesc cu câte un defect care începe să “miroasă” a calitate, și este o minune. La tinerețe e bun un program, dar mai ales este folositor să-ți asculți ritmul trupului tău, ritmul firii tale și ritmul pe care l-a pus Dumnezeu în creație: dimineață, seară, și dacă ascultăm acest ritm atunci vom putea să ne bucurăm și de tinerețe, și de prezența lui Dumnezeu și să facem acel mult pe care ni-l cere tinerețea. Iar dacă depășim o limită nu este mare nenorocire, la tinerețe. Îmi pare rău că nu știu să vă spun cum este un tânăr credincios decât dacă-mi spuneți cum sunteți dumneavoastră.

– Este păcat să iubesc o fată la 17 ani?

– Nu, ar fi păcat să nu iubești o fată, să te apuci să iubești un cățel, ceva. Nu. Sigur că e minunat să iubești o fată la 17 ani, și la cinci ani e minunat, și la doi ani e minunat. Tot timpul băieții iubesc fetele și fetele iubesc băieții, doar că fiecare vârstă are un specific al ei. Să o iubești ca la 17 ani, să te bucuri că ai 17 ani, să te bucuri că are 17 ani, și să vă iubiți ca la această vârstă, că e binecuvântată iubirea la tot timpul. Și să-i spui lui Dumnezeu: “Doamne, o iubesc!”, și să-i pui pile la îngerașul ei păzitor:”Sfinte îngere, păzește-o de tot răul!”, și să vezi cât de bine o să-i meargă. Păi ce? Dumnezeu ascultă mult mai mult rugăciunile unui băiat îndrăgostit decât a unui băiat neîndrăgostit. E minunat. Curaj!

– (va urma)

A consemnat Ioan Butiurcă