Locomotiva Națiunii (II)

Ion Iliescu, primul președinte de după anul 1989, este președintele cu cele mai multe mandate, în total a stat la cârma țării 10 ani. El a dus, în cele din urmă, România în NATO, dupa numeroase apropieri periculoase față de Rusia, care puteau arunca țara sub influența acesteia. În prima parte a anilor ’90, România a avut o politică externă ezitantă, președintele țării provenea, el însuși, din clasa politică (comunistă) pe ale cărei ruini încerca să reconstruiască țara. Acesta a manifestat o ușoară reticență față de Vest, păstrând relații apropiate cu Federația Rusă. Se știe despre vizita ministrului de Externe sovietic, Eduard Sevarnadze, care a sosit la București imediat după Revoluție, asigurându-se că lucrurile sunt păstrate “sub control”. Punctul cheie al poziției României în relațiile internaționale a fost în anul 1991, când Ion Iliescu a negociat tratatul bilateral pe care România trebuia să îl semneze cu Uniunea Sovietică, care ne-ar fi interzis intrarea în NATO, a fost atunci când, proaspătul în funcție ca ministru de Externe, Evgheni Primakov, a aflat, după aterizarea la București, că tratatul nu se mai semnează. Acest moment a fost decisiv, pentru istoria post decembristă a României. Până la finele anului 1996, de ambele părți ale Atlanticului s-a tras concluzia că nu putem fi excluși din procesul de integrare a Europei Centrale, în câmpul civilizației occidentale, de care, fără doar și poate, aparținem prin tradiție, istorie. În concluzie, nota dominantă a politicii externe românești postdecembriste a fost marcată de înlăturarea “brațului de fier” și reorientarea României în ton cu vremurile.

Odată cu preluarea președinției de către Emil Constantinescu, România a continuat această reorientare, cursul era dat deja de către predecesorul său. Au urmat ani grei în politica externă a României, reformele din țară mergeau împiedicat, privatizarea economiei mergea foarte greu, condițiile de aderare erau foarte aspre și foarte dificil de îndeplinit de către o țară fost comunistă în care relicvele trecutului erau prezente. Cum schimbarea de strategie se produsese deja, țara a devenit membră NATO în scurt timp, iar în decembrie 1999 ni s-a făcut invitația oficială de aderare la Uniunea Europeană și s-au deschis negocierile cu Comisia de la Bruxelles.

Un alt pas pe care trebuia România să îl facă în acea perioadă a vremii era de a obține recunoașterea statelor vecine ca țară democratică. În acest sens, Emil Constantinescu a început o nouă politică diplomatică, cea a “trilateralelor”, la care au fost invitate să participe statele din jurul României, mergând înspre Nord-Vest până la Polonia și în Sud-Est până la Turcia. Această mutare confirma noua “filozofie” a Bucureștiului “în curs de integrare euro-atlantică”: în noile condiții, era perfect normală creșterea de vizibilitate regională a unei țări de dimensiuni apreciabile (teritoriu, populație) și în revenire de imagine, decisă să-și accelereze reformele și să prindă din urmă trenul occidental. “Trilateralele” n-au condus la cine știe ce rezultate, iar presa de la sfârșitul anilor ’90 le-a cam ironizat, dar concepția lor trebuie recunoscută ca fiind logică și pozitivă.

Ultimul mandat al lui Ion Iliescu – 2000-2004 – a pus semnătura pe tratatul de aderare la NATO. Oficial am devenit membrii acestei organizații, vizita președintelui american, George W. Bush, din noiembrie 2002, arătând încrederea pe care ne-o acorda și sprijinul SUA, nu numai ca și țară membră NATO dar și în aderarea României la U.E. O vizită foarte importantă pentru România, din toate punctele de vedere. În acea perioadă, când prim – ministru era Adrian Nastase, România a înregistrat o creștere reală a economiei, implicit a puterii de cumpărare.

În anul:

• 2000: 8 noiembrie, Comisia Europeană adopta o nouă serie de Rapoarte Anuale privind progresul înregistrat de țările candidate.

• 2000: La summitul de la Nisa, din 7-11 decembrie, Statele Membre au adoptat o nouă formulă instituțională a Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa reprezinta o premisă necesară a procesului de extindere, întrucât conține prevederi referitoare la echilibrul puterii și procesul decizional în cadrul Uniunii, în contextul unei structuri cu 27 de State Membre.

• 2001: La 26 februarie, Tratatul a fost adoptat de către guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra în vigoare dupa ratificarea sa de către toate parlamentele naționale.

• 2001: 13 noiembrie, Comisia Europeană adoptă Rapoartele Anuale și reînnoiește Parteneriatele de Aderare.

• 2002: Consiliul European de la Barcelona, din 15-16 martie, s-a remarcat prin participarea istorică a șefilor de stat sau guvern, precum și a miniștrilor de afaceri externe și finanțe ai tuturor celor 13 țări candidate, alături de omologii lor din statele membre UE.

Toate aceste condiții, precum și altele, au fost îndeplinite de către România, sub conducerea președintelui Ion Iliescu, a primului ministru Adrian Năstase, a ministrului de Externe Mircea Geoană, a celui al Finanțelor, samd.

Dovada acestui fapt este că România a semnat sub conducerea președintelui Traian Băsescu, tratatul de aderarare la Uniunea Europeană.

Pe fondul revoluțiilor din Georgia și Ucraina, șeful statului încearcă o apropiere față de aceste țări, însă declarațiile controversate venite de la Kiev cât și cele de la București fac ca această relație să fie la fel de încordată. Traian Basescu, în viziunea mea, continuă traiectoria predecesorilor săi în relațiile de politică externă. Pe de o parte încearcă să coopereze, din perspectiva calității de membru al comunității euroatlantice și pe de altă parte să gestioneze unele probleme care privesc exclusiv raporturile României cu vecinii – situație în care apar divergențe.

Din anul 2005 și până astăzi România a încercat permanent să creeze un concern regional informal de state care să aibă o orientare pro – occidentală, care să reunească statele membre NATO riverane Mării Negre, ai căror șefi de state își exprimaseră dorința de a se integra în Alianță, în vederea formării unei platforme de sprijin a agendei și intereselor de securitate euroatlantice. Din păcate însă, incapacitatea politicii externe a României, de după 2005, de a obține sprijinul Turciei pentru initiațivele sale privind Marea Neagră, a facut ca această acțiune să fie un eșec.

Aurelia FRĂ‚TEAN