Lumini și umbre – Moștenirea Papei (I)

A modernizat și umanizat instituția papală, dar a lăsat Biserica Catolică într-o stare mai proastă decât era atunci când a preluat-o. S-a bucurat de un prestigiu mai mare decât orice ocupant al Scaunului Vaticanului, însă a avut o influență minimă asupra calității vieții spirituale a majorității catolicilor. A contribuit decisiv la prăbușirea comunismului, dar a fost neputincios în fața declinului creștinismului occidental în Europa. Într-un cuvânt, imaginea sa strălucitoare a mascat gravele probleme care macină biserica.

Paradoxal, aceste aprecieri la adresa pontificatului papei Ioan Paul al II-lea vin nu din partea unor adversari ai Bisericii Catolice, ci chiar din interiorul ei. Pentru reverendul Richard McBrien, fost președinte al Societății Teologilor Catolici din Statele Unite, profesor la Universitatea Notre Dame, caracteristica papalității lui Karol Wojtyla a fost marea discrepanță dintre prezența sa carismatică și impactul concret asupra realității din biserică: “Datorită călătoriilor și televiziunii, a beneficiat de un prestigiu mai mare decât orice papă în istorie. Dar înrâurirea lui asupra vieții catolicilor a fost foarte mică. Au venit să-l vadă și să-l încurajeze, dar în toate acestea nu a fost prea multă substanță”.

Un deșert spiritual

Cea mai puternică mărturie în acest sens este starea de lucruri din America de Nord și Europa Occidentală – baza tradițională a catolicismului. În prezent, în Statele Unite, doar o treime din cei aproximativ 60 de milioane de catolici americani mai merg la mesă, de două ori mai puțini decât în urmă cu o generație. În ultimii 25 de ani, numărul preoților s-a redus cu 15 000. Peste 2000 din cele 20000 de parohii americane nu mai dispun de preoți care să oficieze liturghia.

Situația nu este mai bună nici în Europa Occidentală, centrul istoric al catolicismului. Nu mai departe decât acum cinci ani, la răscrucea dintre milenii, episcopii catolici reuniți la Vatican emiteau o declarație în care deplângeau faptul că europenii trăiesc “de parcă Dumnezeu nu ar exista”. În fiecare an, sute de biserici și parohii se închid în țările occidentale. În Franța, de exemplu, numai 7 la sută din tineri mai merg la biserică. Gravitatea extremă a situației l-a determinat pe arhiepiscopul nigerian, John Onaiyekan, să sugereze că “preoți din locuri ca Nigeria ar putea fi trimiși pe continent pentru a reevangheliza Europa”.

Hidra consumismului

Paradoxal, un alt mare eșec al Papei Ioan Paul al II-lea s-a înregistrat în arena politică, acolo unde, în primul deceniu la Vatican, a obținut cel mai mare succes din istoria pontificatului său – victoria împotriva comunismului. Visul Papei de a da o coloratură creștină reunificării politice a Europei s-a izbit de veto-ul liderilor seculari ai bătrânului continent. Aceștia au refuzat să accepte până și menționarea fundamentelor creștine ale Europei în preambulul Constituției UE, inițiativă pentru care Vaticanul și țările catolice au făcut un lobby puternic. Curând după căderea comunismului, Papa a realizat că Biserica are în față un adversar mult mai greu de combătut: nu un guvern, nu un sistem, ci societatea globală de consum. Deși suveranul pontif a denunțat mereu excesele acesteia, oamenii n-au mai fost de partea lui. Uriașa sa popularitate nu s-a mai tradus prin autoritate morală astfel că Papa, învingător în lupta cu cele două totalitarisme ale secolului XX – nazismul și comunismul, a asistat îngrozit la degringolada morală declanșată de ascensiunea triumfalistă a societății de consum.

Generația Mc Donald’s

Pentru a-i învăța pe catolici să trăiască într-o lume în care respectul pentru demnitatea umană este tot mai estompat, Papa a încercat să utilizeze teologia bisericii ca o alternativă la materialismul modern. În “Evanghelia Vieții”, faimosul rechizitoriu la adresa modernității, elaborat în 1995, a enumerat avortul, eutanasia, prostituția și condițiile grele de muncă printre păcatele capitale ale societății de consum. Simplificând lucrurile, teologia sa a fost următoarea: “Fără principii morale ferme, oamenii pot cădea în capcana de a se trata unul pe altul ca pe niște obiecte de consum, de satisfacere a plăcerilor sau ca unelte de răzbunare. ” Mesajul său a răsunat în gol. Catolicii din Europa nu s-au mai simțit obligați să adere nici măcar la învățăturile de bază ale credinței lor. În chestiuni ca mariajul, divorțul, contracepția sau chiar avortul, fiecare a procedat după voia proprie.

Poate niciunde în lume acest lucru nu a fost mai evident decât în Polonia, țara sa natală, pe care a vizitat-o în 1995, la doar șase ani după alungarea comunismului. De data aceasta, Papa a fost întâmpinat de un peisaj diferit: restaurante fast-fod și cartiere cu felinare roșii. Publicul din Piața Victoriei era distrat și s-au putut auzi chiar huiduieli. Pledoaria Papei pentru ru fidelitate conjugală și respectarea vieții umane a fost rostită în timp ce, pentru prima dată în istoria Poloniei, numărul avorturilor l-a depășit pe cel al nașterilor. Teologul Lorenzo Albacete a rezumat plastic situația: “După ce oamenii au devenit liberi, s-a dovedit că nu mai sunt interesați să meargă la biserică. În schimb, s-au dus la cel mai apropiat restaurant Mac Donald’s”.

Scandal mușamalizat

Poate cea mai grea lovitură dată autorității morale a Papei fost încetineala cu care a reacționat la criza abuzurilor sexuale din Biserica Catolică a Statelor Unite, declanșată în 2002. Dezvăluirile incendiare despre mușamalizarea de către înalții prelați catolici a mii de cazuri de pedofilie și homosexualitate au pulverizat încrederea credincioșilor în ierarhia bisericească. Potrivit reverendului Richard P. McBrien, “lipsa de voință în mustrarea episcopilor implicați în scandalurile de abuz a însemnat diminuarea și chiar distrugerea credibilității bisericii în problemele sexuale”. Părerea teologului catolic este împărtășită de Martin E. Marty, istoric al religiilor, “Papa a fost un model magnific de profunzime pastorală și generozitate a spiritului, dar exemplul său nu a condus la recrutarea unei noi generații de preoți; declinul numeric și moral al preoțimii va cântări greu în măsurarea staturii sale în istorie”.

Omnipotența Curiei

Problemele nu se opresc aici. Teologul iezuit Thomas Reese este de părere că, sub oblăduirea Papei, Curia – administrația centrală a bisericii, a pus mâna pe prea multă putere:”Mulți episcopi și cardinali au considerat că, spre sfârșitul perioadei în care Papa Ioan Paul al II-lea s-a aflat în fruntea Bisericii, Curia a scăpat de sub control. Și-a impus autoritatea asupra episcopilor locali, fără a ține cont de părerile lor.” Această realitate a fost recunoscută de un membru al Curiei Papale, care a declarat sub protecția anonimatului:” Suferim de hipercentralizare. Viața clericală de la Roma seamănă cu cea a unei curți regale, având ceva din mentalitatea vremii lui Ludovic al XIV-lea. Sinoadele episcopilor, care ar trebui să contrabalanseze puterea Curiei, nu sunt ceea ce ar trebui să fie”. Practic, episcopii au fost reduși la statulut de consilieri, nefiind lăsați să dezvolte idei noi într-o perioadă în care baza tradițională a Bisericii – Europa și Statele Unite – se confruntă cu o gravă penurie de preoți.

Ioan BUTIURCÃ