Lumini și umbre – Moștenirea Papei (II)

A modernizat și umanizat instituția papală, dar a lăsat Biserica Catolică într-o stare mai proastă decât era atunci când a preluat-o. S-a bucurat de un prestigiu mai mare decât orice ocupant al Scaunului Vaticanului, însă a avut o influență minimă asupra calității vieții spirituale a majorității catolicilor. A contribuit decisiv la prăbușirea comunismului, dar a fost neputincios în fața declinului creștinismului occidental în Europa. Într-un cuvânt, imaginea sa strălucitoare a mascat gravele probleme care macină biserica.

Papa Ioan Paul al II-lea nu a ezitat să-și folosească prestigiul incontestabil pentru a reduce la tăcere vocile contestatare. După ce i-a suspendat pe teologii liberali și i-a excomunicat pe tradiționaliști, a impus în 1998 tuturor teologilor un jurământ de fidelitate extrem de elaborat și abuziv și a refuzat să recunoască un statut eclezial propriu conferințelor episcopale. Măsurile forte n-au reușit să stopeze însă acumularea problemelor: diviziunile teologice s-au adâncit, prezența credincioșilor la liturghii a scăzut dramatic iar numărul preoților s-a redus semnificativ, conducând la închiderea multor parohii și biserici.

Mulți analiști sunt de părere că declinul vocației clericale se datorează în bună măsură urmărilor Conciliului Vatican II din anii ‘ 60, care a inițiat “Aggiornamento” – adaptarea Bisericii la spiritul timpului -, și i-a împărțit pe teologii catolici în două tabere: liberală și conservatoare. Paradoxal, unul dintre promotorii mișcării de reînnoire a fost episcopul Karol Wojtyla, care afirma la acea vreme:” Totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, veșmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă și e dificil de prevăzut cum se va sfârși.” Trei decenii mai târziu, părintele Joseph Galineau făcea bilanțul schimbărilor declanșate de Conciliul Vatican II: “Astăzi se oficiază o cu totul altă Liturghie. Trebuie s-o spunem pe șleau: ritul roman, cel pe care-l știam noi, nu mai există. El a fost distrus”.

Creștinism fără Hristos

Și mai gravă a fost confuzia doctrinară care s-a instalat în rândurile teologilor. Mulți dintre aceștia au ajuns până acolo încât au pus sub semnul întrebării rolul unic al lui Hristos în mântuirea oamenilor. Derapajul ideologic l-a determinat pe Ioan Paul al II-lea să pună piciorul în prag. Într-o conferință ținută la Vatican, Papa i-a atenționat pe cardinalii, episcopii și teologii din Congregația pentru Doctrina Credinței că “în ultimii ani, a apărut o mentalitate în cercurile ecleziale și teologice ce tinde să relativizeze revelația lui Hristos și mijlocirea sa unică și universală în ordinea mântuirii. Teoria caracterului limitat al revelației lui Christos, care poate fi complementară cu alte religii, este contrară credinței bisericii. Este greșit să consideri Biserica o cale a salvării egală cu cea a altor religii”.

Din păcate, credibilitatea apelului Suveranului Pontif a fost subminată de gesturile echivoce pe care le-a făcut el însuși în numele “ecumenismului”. Astfel, în mai 1985, în timpul unei vizite în Belgia, Papa Ioan Paul al II a declarat că atât musulmanii cât și creștinii sunt supușii aceluiași Dumnezeu, utilizând fiecare “cărțile sfinte corespunzătoare.” Doi ani mai târziu, Papa a condus o ceremonie religioasă la centrul inter-ecumenic de la Assisi, în cadrul căreia o statuetă a lui Buddha a fost așezată pe altar. Fapt și mai grav, la 14 mai, 1999, în timpul unei vizite în Irak, Ioan Paul al II-lea a sărutat Coranul, carte care respinge fundamentele creștinismului – Sfânta Treime și divinitatea lui Hristos -, socotindu-le drept cele mai mari blasfemii. De asemenea, apropierea manifestată față de evrei l-a făcut pe Papă să declare, în 1996, că aceștia nu mai trebuie să fie ținta convertirilor, contrazicând astfel doctrina oficială a creștinismului.

Un actor perfect

Toate aceste acțiuni au fost însă mult mai puțin mediatizate, astfel că marele public a rămas sub impresia formidabilei carisme degajată de Ioan Paul al II-lea în călătoriile sale în jurul lumii. Într-adevăr, primul papă slav din istora catolicismului a fost, la propriu și la figurat, cel mai mare actor politic din ultimul sfert de secol. A avut talentul extraordinar de a se adresa unei mulțimi de un milion de oameni în așa fel încât toți să simtă că Papa se adresează fiecăruia în parte. L-au ajutat în acest sens studiile de actorie din tinerețe, vocea fermecătoare și capacitatea de a intra în dialog cu masele. Celebrul actor englez Jogn Gielgud a decris prestația Papei drept “perfectă”. În ultimii săi ani de viață, copleșit de Parkinson și artrită, Ioan Paul al II-lea a impresionat prin demnitate și stăpânire de sine. Marea majoritate a credincioșilor l-a adorat, nefiind însă în stare să discearnă prăpastia dintre imaginea Papei și realitatea din Biserica Catolică.

Apusul credinței

Divorțul dintre vorbele și faptele credincioșilor de rând este dovedit de rezultatele sondajelor de opinie efectuate în Statele Unite și Europa Occidentală, unde peste 60 la sută dintre catolici sunt în favoarea hirotonisirii femeilor, celibatului opțional sau contracepției, idei cărora Papa le-a opus un veto hotărât. În aceste condiții, nu e de mirare că, în meditația pascală din Vinerea Mare, Jospeh Ratzinger, prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței, a exprimat o viziune extrem de sumbră despre viitorul Bisericii Catolice:” Cât de multă mizerie este în Biserică! Biserica seamănă cu o barcă pe cale să se scufunde, cu o corabie în care intră apă din toate părțile. Creștinii s-au plictisit de credință și

l-au abandonat pe Dumnezeu, permițând ascensiunea falselor ideologii, a unui păgânism nou și mai rău. În acest ceas al istoriei, trăim în întuneric față de Dumnezeu!”.

Rostite cu opt zile zile înainte de moartea Papei, cuvintele decanului Colegiului Cardinalilor rezumă bilanțul paradoxal al celui mai adorat Suveran Pontif din istoria papalității. În ciuda atracției pe care a exercitat-o asupra credincioșilor, Ioan Paul al II-lea a lăsat Biserica Catolică în primejjdie, divizată și măcinată de scandaluri mai mult decât oricând în istorie. Semn că undeva, ceva, este putred în Danemarca…

Ioan BUTIURCÄ‚