Marius Turdeanu: „Rolurile ma gasesc pe mine”

Marius Turdeanu, unul dintre cei mai talentati actori ai teatrului targumu­re­sean, nu ezita sa uimeasca publicul prin felul in care isi concepe fiecare rol. Cel mai recent rol jucat, in spectacolul „Taxi Vinil” de la Teatrul Ariel, este inca o dovada clara a talentului sau artistic. Marius Turdeanu, Alexandra Didilescu si fiul lor Andrei sunt o familie fericita. Actoria i-a adus impreuna pe cei doi si le-a legat destinul.

Reporter: De unde pasiunea pentru actorie?

Marius Turdeanu: Nu m-am gandit sa ma fac actor de mic. Am urmat toti pasii pe care ajunge sa-i urmeze oricine iubeste vi­sarea, sau impropriu spus, imaturitatea asta vesnica. A fi actor insemna o joaca pana mori, o joaca continua. Cred ca asta m-a atras, pentru ca eu nici nu cred ca stiu ce inseamna a fi matur. Daca a fi matur inseamna sa renunti la vis si la imaginatie inseamna ca eu renunt sa ajung vreodata matur. Pasii pe care i-am sunt cei obisnuiti poate pentru orice actor. Am inceput cu Liceul de Arta din Targu-Mures, apoi am plecat in Brasov, unde m-am nascut de altfel, apoi am urmat cursurile Scolii Populare de Arta. Ideea de-a deveni actor mi-a venit in clasa a XI-a, cand eram acasa la un prieten si m-am intrebat ce fac eu cu viata mea. Mi-am raspuns simplu „Ma fac actor”, desi nu stiam nimic despre aceasta meserie. Eu sunt timid din fire si poate pentru asta meseria aceasta este pentru mine un mare refugiu. Vietii pe care nu am curaj s-o traiesc, pentru ca uneori mi se pare monotona, sau alteori e plina de responsabilitati i se opune teatrul unde nu am nici o bariera, e oaza mea de fericire.

Rep.: Cum a inceput cariera ta de actor?

M.T.: Am urmat cursurile Scolii Populare de Arta din Brasov la care am intrat citind o poezie de pe o foaie. Am stat cinci minute la usa pentru ca nu aveam curaj sa intru dar pana la urma am intrat, am spus poezia si am fost admis. Au urmat cursuri de teatru cu Adrian Ratoiu, care m-a slefuit un pic si mi-a explicat ce inseamna lumea asta in care urma sa patrund, pentru ca eu urma sa dau admitere la actorie. Meseria asta, dincolo de bucuria de a o trai este o responsabilitate enorma, pentru ca sunt oameni care vin sa te vada si aceste lucru e o mare responsabilitate.

Rep.: Cum a fost studentia ta la U.A.T.?

M.T.: Am dat admitere la Universi­tatea de Arta Teatrala, am intrat din prima la clasa profesorilor Marinela si Cornel Popescu, carora le multumesc mult pentru talentul pedagogic pe care l-au avut. Au urmat patru ani de facultate, cei mai frumosi ani ai vietii mele, studentie-actorie „ui’ ce poezie”. Studentia a fost ca si cum ai pleca de acasa, fara bani, intr-o vacanta de patru ani. Am avut niste colegi extraordinari, de fiecare data cand eram in vacante ni se facea dor si abia asteptam sa ne intalnim. Imi amintesc ca veneam noaptea in facultate si repetam cu colegii mei, am fost o gasca tare unita.

Rep.: De cand ai inceput sa joci in spectacole?

M.T.: Am inceput sa colaborez cu Teatrul National inca din anul doi de facultate, unde am jucat in „Cartofi prajiti cu orice”. Pe scena am urcat prima data la Brasov, intr-un spectacol de-al lui Florin Zamfirescu. Imi amintesc ca Teatrul National a exercitat o magie asupra mea inca de cand am intrat in facultate, cand mi-am luat o bere si ma uitam la aceasta cladire impunatoare si ma gandeam oare cum ar fi sa joc acolo. De jucat am ajuns sa joc la Teatru National in urma unui concurs.

Rep.: Cum au fost rolurile jucate?

M.T.: Am debutat la Teatrul National cu spectacolul „Azilul de noapte” de Kincses Elemer. Premiera a coincis cu sarbatoarea a 50 de ani de Teatru National, deci a fost plina sala de oameni de teatru de la Bucuresti. M-a bucurat mult faptul ca am reusit sa obtin aplauze la scena deschisa pentru rolul facut. Rolurile au continuat, deci pot spune ca Dumnezeu m-a ghidat si sper ca ma va ghida bine si in continuare. Au urmat apoi colaborari cu Teatrul „Ariel” si cu Teatrul 74.

Rep.: Este vreo deosebire intre rolurile facute in spectacolele de la Teatrul National si cele facute pe scene de teatru alternativ, cum e Teatrul 74 sau Teatrul „Ariel”?

M.T.: Nu este nici o diferenta, diferenta o face mai mult echipa, dorinta oamenilor de a lucra, de a juca. E superb cand oamenii cu care lucrezi vor sa faca treaba buna si asta e prioritatea lor.

Rep.: Cum iti construiesti un rol?

M.T.: Am avut o bafta foarte mare, caci in timpul facultatii am capatat multa incredere in mine, ceea ce e foarte important pentru un actor. Cu toate acestea nici in momentul de fata nu pot sa spun ca stiu ce este teatrul, il fac dar nu stiu ce e. Atunci cand primesc un rol nou, la prima lectura a acestuia am niste emotii, ca acele ale unui copil care nu stie sa citeasca. De multe ori mi se intampla sa nici nu-l pot citi, fiindca habar nu am de unde sa „apuc” rolul respectiv. Constructia unui rol nu este o chestie stiintifica, o chestie de teatrologie complicata, daca cineva spune ca poate explica felul in care ia nastere un rol, acela minte. Nasterea unui personaj, care de fapt esti tu, sunt datele tale, viata si psihologia ta, este foarte subtila. Repeti mult la un rol si apoi il lasi sa te urmareasca. Eu simt ca ma urmaresc rolurile mele prin casa,

atunci cand fac mancare, cand merg pe strada. De multe ori atunci cand inca nu stiu cum sa „apuc” un rol imi place sa merg mult pe jos. Atunci imi vin idei, rolul se aseaza, nu cred ca-l caut eu ci mai degraba rolul ma cauta pe mine atunci cand suficient de deschis.

Rep.: Povesteste-mi putin despre rolul din ultimul tau spectacol, „Taxi Vinil”.

M.T.: Practic, rolul din „Taxi Vinil” este primul meu rol de cand m-am angajat si la Teatrul „Ariel”. Dupa „Overdose”, spectacol facut tot la Teatrul „Ariel” , cu Nicu Mihoc, Monica Ristea-Horga si Elena Purea a urmat „Taxi Vinil”. Nu pot sa spun cum am facut rolul respectiv, dar a fost o conjunctura ideala de lucru, cu niste colegi pe care-i iubesc si cu care ma bucur ca am ocazia sa lucrez. Eu le zic ca-i iubesc in fiecare zi. Textul spectacolului este scris de dramaturgul Alina Nelega iar in timp ce l-a scris s-a gandit la noi, ca echipa. Simteam ca ma atrage acest rol fiindca era bogat, colorat, personajul disimula, era zona mea, zona care imi ofera mie toata plaja interpretativa. Alina Nelega mi-a marturisit ca se gandea la mine atunci cand l-a scris.

Rep.: Vorbeste-mi putin despre familia ta. Stiu ca Alexandra, sotia ta este tot actrita. Cum v-ati cunoscut?

M.T.: Ne-am cunoscut in Universitatea de Arta Teatrala. Eu eram student in anul IV si ea era in anul II. Noi cei din anii terminali eram smecheri, credeam ca le stim pe toate si intr-o zi m-am dus sa vad un examen de actorie facut de clasa ei. Asa am vazut-o jucand si m-a furat. Apoi am inceput sa ne cunoastem mai bine. La inceput eram amici, nu ne doream o stabi­litate, eram studenti, eram liberi, era o relatie frumoasa si libera. Dupa un timp eu am ajuns sa lucrez in teatru si, s-a nimerit intamplator, sa locuim in acelasi bloc, la etaje diferite. Fiind vecini am reinceput sa ne reintalnim. Eu mergeam mai des la ea fiindca avea mai tot timpul ciocolata si-mi facea cafea. Treptat, treptat m-a cucerit. Apoi am invitat-o sa mergem intr-o excursie cu bicicleta. Am pornit intr-o excursie pe bicicleta in tandem in toata Moldova, noi doi si cainele meu Omar. Intr-o alta vacanta am fost impreuna pe munte doar noi doi si am cerut-o in casatorie pe varful Omu. Alexandra a fost angajata la Teatrul National, am jucat impreuna in „Mena­jeria de sticla” in regia lui Cornel Popescu si acum ea lucreaza in presa, la Realitatea TV. De un an si sapte luni, Alexandra mi-a facut cel mai frumos cadou din viata mea, fiul meu Andrei, Andruska, cum ii zic eu. Imi place mult „meseria” de tatic, ma deconecteaza complet, uite de toate cand il vad si ma joc cu el.

A consemnat Claudia SAS