Marturii despre Brasov 1987

Tocmai pentru ca este atât de intim conectat cu prezentul, trecutul recent si urmarile lui continua sa ne surprinda, adeseori inconfortabil. Tocmai pentru ca participantii de o parte si de alta a baricadelor realitatii, deopotriva actorii si spectatorii, angajati ori pasivi, ai acelor drame ale trecutului trait se intersecteaza si acum, pe diversele culoare ale vietii, fata in fata, fara insa a se putea privi in ochi, face ca tensiunile trecutului sa isi tradeze forta sub prezentul duplicitar.

Intre hagiografie, taceri vinovate, adjudecari politice si analiza critica, scrierea si celebrarea istoriei recente isi cauta inca echilibrul.

Felul in care mass media a reflectat semnificatiile revoltei brasovene din noiembrie 1987, sta sub semnul unor astfel de cautari.

In reconstructia-reconstituirea unui astfel de trecut, piesele de rezistenta sunt marturiile participantilor. Deopotriva importante, documentele de arhiva, imagini foto sau video si diverse alte inregistrari operate intensiv

atunci de departamentul de filaj al Securitatii, sunt inca inaccesibile, secretizate, ascunse. in ciuda tuturor demersurilor, Asociatia 15 noiembrie 1987- Brasov nu a ajuns in posesia unor astfel de probe.

Ca si documentele de arhiva (adeseori fetisizate de istorici), si marturiile cer chei potrivite de lectura, asteapta sa fie interogate si interpretate critic. Acestea din urma au darul de a fi multifatetate, caci ele spun nu numai povestea traita (inevitabil partiala, subiectiva si autentica) a ceea ce a fost atunci, dar aduc in scena si semnificatiile si urmarile acelui trecut in prezent. Mai mult decât documentele, marturiile sunt adeseori inconfortabile.

Pentru ca s-au spus destul de multe lucruri despre aceste evenimente (si e foarte bine asa, caci a venit timpul sa fie spuse), m-as referi acum, mai degraba, la ceea ce nu se (mai) spune, ori se spune cu voce joasa, ceea ce este trecut sub tacere printre actorii si spectatorii evenimentelor din noiembrie 1987.

Revolta de la Brasov a fost, totusi, un proiect esuat. Sau, altfel spus, a esuat si pentru ca nu a avut un proiect. Dincolo de interpretarile de acum dominante ale evenimentelor, ceea ce celebram cu adevarat prin Brasov 1987 este curajul nebun al unor muncitori care, intr-o tara cocosata de frica si bântuita de lasitati, s-au solidarizat intr-o contestare viguroasa a regimului Ceusescu. Celebram, de fapt, furia si disperarea lor, care mocneau, de altfel, in fiecare român obisnuit, dar pe care muncitorii brasoveni le-au exprimat vehement, fiind apoi pedepsiti draconic si redusi la tacere. Miscarea spontana de protest si extraordinara mobilizare contestatara a muncitorilor nu a avut atunci eficienta politica. De abia ulterior, prin efectul 1989, ea a capatat o valoare simbolica extraordinara. (Iar intr-o realitate sociala, dimensiunea simbolica nu este nici pe departe derizorie, ci una cruciala.)

Totusi, de ce a esuat revolta muncitorilor din Brasov? Ce factori au lipsit pentru

a fi fost eficienta?

Deopotriva raspunzatoare (dar nu in egala masura) sunt lipsa unui proiect de revendicari si a capacitatii de dialog, represiunea feroce, oarba a autoritatilor si absenta unei solidarizari consistente a intelectualilor si a populatiei din tara cu cauza si soarta teribila a muncitorilor brasoveni. Iar aici intervin o serie de nuante, de nervuri si de puncte nevralgice pe care istoria celebratoare si politica in sens larg tind sa le treaca sub tacere.

Pe de o parte, marturiile protestatarilor brasoveni (carora, fara doar si poate le datoram tot respectul nostru) nu prea mai vorbesc, ori o fac in tonalitati foarte joase, despre propria lor inabilitate de a dialoga si a se organiza intr-un comitet care sa fi formulat revendicarile lor in fata autoritatilor. Timidele invitatii spre dialog din partea unora din liderii fabricii, ca si oferta unor intelectuali de a se alatura protestului lor, incercând sa conceapa o forma de organizare si o formulare coerenta a revendicarilor, se pare ca au fost refuzate cu suspiciune de muncitori. Dincolo de lozincile care exprimau puternic, masiv, cererile lor absolut legitime, masa de muncitori s-a lasat mânata de furie, multi dintre ei defulând-si revolta acumulata de ani: au devalizat sediul partidului, au aruncat si distrus nu numai steaguri si portrete, dar si mobilier, calculatoare, au dezbracat in pielea goala un militian sfâsiindu-i hainele, l-au batut crâncen pe secretarul de partid. Cuprinsi de duhul distrugerii rituale, au respins ideea care circula la un moment dat, de a se baricada in sediul de partid si a redacta revendicari coerente, pe care sa le fi putut negocia de acolo, de pe pozitii de forta, cu autoritatile comuniste, ceea ce ar fi dat eficienta demersului lor contestatar. „Furia era atât de mare, recunosc ei, in treacat, incât nu ne-am gândit atunci la asta”.

Intr-o istorie cu accente hagiografice, astfel de scene de violenta a multimii e destul de penibil sa fie consemnate.

Pe de alta parte, cecitatea autoritatilor care au refuzat sa vada si sa auda cererile legitime ale unei categorii sociale importante, prin care partidul comunist isi legitima, de drept, propria existenta, este total condamnabila.

Dincolo de formele inadecvate in care

s-au exprimat la un moment dat, natura acestor proteste a fost eminamente politica. Fiindca „felul in care iti câstigi pâinea este cel mai politic gest din viata unui om”, spunea zilele acestea (intr-o Conferinta organizata de Fundatia Memoria si de Institutul de Istorie Orala, la Cluj) Vasile Gogea, unul dintre putinii intelectuali care s-au alaturat trup si suflet miscarii protestatare.

Se stie ca, pentru reprimarea si izolarea totala a acestei revolte, statul comunist totalitar a pus in miscare o intreaga masinarie punitiva. El refuza astfel, cu deosebita brutalitate sa admita criza grava in care se afla. In conditiile autarhice ale comunismului românesc, promisiunile reformatoare ale liderului de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, erau percepute atunci de multi brasoveni ca posibil izbavitoare. „Ajutor, Misa!” este un graffiti semnificativ aparut atunci pe zidurile orasului.

Pentru a sterge orice urma a semnificatiilor politice ale revoltei, autoritatile au recurs la nenumarate si perverse practici de trecere sub tacere. Chiar si declaratiile de ancheta in care participantii, in calitate de acuzati, descriau revendicarile lor impotriva regimului lui Ceausescu, au fost dublate si schimbate cu declaratii prin care se consemnau doar fapte grave de tulburare a ordinii publice. Despre brutalitatea anchetelor, despre intimidari si umilinte, despre faptul ca in sedintele publice de infierare le-a fost ceruta chiar condamnarea la moarte, martorii isi amintesc si acum cu durere. Despre firavele si cu atât mai temerarele gesturi de solidaritate deschisa ale românilor, participantii isi amintesc la fiecare comemorare cu

recunostinta si prietenie. Cei trei studenti de la Brasov, precum si Doina Cornea si fiul sau, Leontin Iuhasz, la Cluj sunt câtiva dintre (prea) putinii oameni care au avut atunci curaj si coloana vertebrala solidarizându-se deschis cu brasovenii, protestând impotriva arestarii lor si incercând cu eforturi si riscuri mari sa trimita opiniei publice internationale un semnal de alarma. Faptul ca, intre timp, capitalul simbolic al protestelor din Brasov pare a fi fost adjudecat (confiscat, spun brasovenii) de o parte a intelectualitatii (in mare masura tacute in acei ani de restriste) e o alta fata a monedei, la care martorii reflecteaza.

Dar ceea ce ridica grave semne de intrebare despre sanatatea morala a societatii noastre postcomuniste e faptul ca, in timp ce soarta muncitorilor protestatari a fost extrem de dura dupa evenimente, iar efectele negative se resimt si acum in vietile lor, o parte din anchetatorii implicati in acele procese le traverseaza si acum, sfidator, prin fata ochilor, in pozitii politice ori economice cheie si extrem de prospere. Cazul Ristea Priboi este notoriu. si toate acestea, in timp ce suflarea politicii si politichiei românesti celebreaza cu morga semnificatiile anticomuniste ale revoltei de la Brasov. Astfel, cinismele istoriei noastre recente isi continua (nestingherit?) rânjetul.

Sid NEDEEA