Marturiile eroului din cusca transnistriana

Penultimul detinut politic din Europa, Andrei Ivantoc, a fost eliberat la finele saptamânii trecute. Dupa 15 ani de detentie ilegala, teroare, izolare, agresiune fizica si psihica, nu numai ca nu are regrete,dar a gasit puterea de a riposta în fata autoritatilor. Patriotul român a alergat spre peticul de pâmânt pentru care a jertfit 15 ani din viata si pe care stia ca are dreptul sa calce, desi a fost declarat persoana non-grata. A fost batut si umilit chiar si dupa eliberare însa si-a pastrat principiile care l-au dus în cusca acum un deceniu si jumatate. Desi pâna acum a acordat doar sporadic declaratii presei, Ivantoc si sotia sa au acceptat un amplu interviu, în exclusivitate, pentru GAZETA de Maramures.

Era primavara lui 1992. De obicei începutul lunii martie însemna bucurie pentru familia Ivantoc, pentru ca si Andrei si Eudochia sunt nascuti în primele zile din “martisor”. Dar acel an a adus o altfel de primavara. Republica Moldova devenise membru ONU, ceea ce conducea si la recunoasterea caracterului ilegal al auto-proclamatei republici nistrene.

Începuse razboiul prin declansarea conflictului de la Dubasari, la ultima unitate de politie aflata sub controlul Chisinaului. Iar pentru cei care se opuneau separatistilor transnistrieni, primavara aceea nu mai avea sa aduca nimic bun. si nici celelalte care au urmat. Membrii grupului Ilascu se opuneau separarii Transnistriei de Moldova si se considerau români. O “vina” suficienta de mare pentru ca, în dimineata zilei de 2 iunie, militarii din fortele speciale sa bata la usa apartamentului familiei Ivantoc de pe strada Tineretii, din Tiraspol. Andrei Ivantoc a fost batut crunt si apoi ridicat. Se pare ca furia militarilor fusese “declansata” de tricolorul pe care Andrei Ivantoc îl purta la reverul hainei. Sotia sa, Eudochia, plecase la serviciu la ora 6, asa ca singurul martor fusese doar papagalul lor. Dar nici el nu a vorbit din acea zi. Când s-a întors acasa, sotia sa a gasit doar lucruri ravasite, urme de sânge si observase ca au disparut câteva covoare, 50.000 de ruble si “un ceas frumos”. Apoi a urmat o tacere apasatoare. Eudochia Ivantoc simtise întreaga zi ca se întâmpla ceva cu sotul ei, dar nu se astepta la nenorocirile care au urmat: “am înteles ca se întâmpla ceva groaznic, toata atentia colegilor era îndreptata spre mine. Am auzit niste cuvinte murdare si deodata mi s-a strâns tot în mine. Dupa 3-4 ore am aflat, dar n-am stiut nimic de el vreo 2-3 zile. Nu mi-a spus nimeni nimic. Abia apoi mi s-a permis sa-l vad. Era batut, cu vânatai, îi lipsea o unghie”.

“Nu avea limita salbaticia lor”

Dupa ce fusese ridicat, Ivantoc a fost dus într-un subsol de unde urma sa fie transferat la Comendatura Armatei a 14-a pentru a fi interogat. În una din audierile CEDO, Andrei Ivantoc a povestit ca: “ne tineau ca pe animale, cu mâinile la spate si cu capul în jos, ne fugareau cu câinele, ne bateau. Ne bateau cu bastoanele în cap, ne dadeau jos, ne bateau cu bocancii în cap, ne calcau în picioare, numai ce nu ne faceau! Ne smulgeau unghiile. Nu avea limita salbaticia lor… Ne scoteau la W.C. o data în 24 de ore si eram fugariti pe coridor cu un câine lup. Ne scoteau în camera de ancheta, noapte si zi. Acolo, întotdeauna se gaseau oameni înarmati. Eram batuti si drogati pâna ne pierdeam cunostinta. Te-apucau cu mâinile de par si te bateau cu capul de pereti. Peretii erau întotdeauna mânjiti de sânge. Trebuie sa îti amintesti, trebuie sa vezi. Ne-au interzis sa luam legatura cu avocatii. Noi n-aveam voie sa scriem scrisori, cereri, plângeri”. Cam în acest fel s-a derulat toata perioada dinaintea asa-zisului proces. În tot acel timp, Andrei si Eudochia aveau voie sa vorbeasca doar în ruseste si în niciun caz despre dosar: “Daca vorbeam în româna se termina întrevederea. Pâna la asa-zisul proces, noua ne era interzis absolut sa vorbim în româna, numai în rusa. Si sa nu discutam despre caz”.

În primele luni dupa arestare, detinutii nu au avut voie sa faca baie desi erau plini de paduchi si plosnite, initial n-aveau dreptul nici la plimbare iar regimul zilnic cuprindea: 200 g apa calda si 100 g pâine veche- dimineata, 300 g apa calda si 100 g pâine la prânz si 200 g apa calda, 100 g pâine si 150 g mamaliga nefiarta seara. Mai mult, prizonierii au fost izolati imediat dupa arestare si “intoxicati” cu informatii. Li se spunea mereu “veti fi împuscati în curând”, “toti ceilalti au fost împuscati”. Practic, ancheta urmarea sa dovedeasca ceea ce fusese afirmat de procurorul-sef al Transnistriei înainte de proces: detinutii se faceau vinovati de acte de terorism împotriva Republicii Moldovenesti Transnistriene.

Cusca din sala de festivitati

În 1993 a început asa-zisul proces, în sala de festivitati a uzinei Kirovet din Tiraspol. Detinutii erau adusi cu lanturi la mâini si la picioare, erau tinuti în custi metalice si paziti de 150 de soldati. Multimea striga “teroristii” si cerea pedeapsa capitala, dar ei reusisera sa-si faca un tricolor mic, din hârtie si raspundeau cu “noi suntem români”. Ilie Ilascu a primit pedeapsa ceruta de multime, dar în final a fost gratiat. Ceilalti au fost condamnati la ani grei de puscarie. Ivantoc si Petrov-Popa au primit câte 15 ani.

La scurt timp dupa ce sotul sau fusese arestat, viata Eudochiei s-a schimbat radical. Întâi a fost obligata sa paraseasca Tiraspolul.

Reporter: S-au facut presiuni si asupra dumneavostra. Ati fost amenintata cu moartea?

Eudochia Ivantoc.: A fost o perioada… traiam pentru ziua de azi. Ma alungau, îmi ziceau daca nu pleci te împuscam si pe tine ca si pe sotul tau. O jumatate de an am rezistat, mai mult nu am putut. A fost foarte greu, ma ocoleau toti colegii. La serviciu nu vorbea nimeni cu mine. De multe ori îmi spuneau în fata: “o sa te împuscam oricum!”. De multe ori eram amenintata.

Rep.: Va lasau sa-l vizitati, sa-i trimiteti pachete?

E.I.: În primii ani mergeam la el cu produse si ziceau sa vin saptamâna viitoare. Ma lasau când doreau ei. Alteori îmi ziceau la ce-ti mai trebuie întrevedere ca oricum va fi împuscat. Asta pâna la asa-zisul proces de judecata. Apoi ne permiteau sa-i vizitam la 3 luni, la jumatate de an sau asteptam pâna semneaza Smirnov.

Rep.: De ce ati apelat la “amenintarea” cu paduchii?

E.I.: Rar îmi permiteau sa-i schimb hainele. Dar am strâns toti paduchii de pe haine si i-am dus lor si am zis ca-i pun pe birou, ca-i torn în fata daca nu fac ceva. I-am pus într-un borcanas si am zis vi-i las pe dumneavostra ca sa vedeti ce înseamna asta. Apoi au facut un pic de dezinfectie, l-au schimbat…

Rep.: Cum erau drumurile de la Chisinau pâna la închisoare? Exista pericol sa fiti împuscata.

E.I.: Ne-a pazit Dumnezeu. Mergeam cu sotia lui Tudor Petrov, era mica fetita lor. Trebuia sa mergem de la Tighina la Chisinau si nu era transport, trebuia sa mergem pe jos vreo 10-15 km, daca nu mai mult. Ajungeam apoi la autostrada si de acolo luam ocazie. Am legat o batista alba pe care o purta fetita ca sa nu ne împuste, ca erau lupte.

“Este tara mea si vom lupta

pentru a o elibera”

Rep.: L-au batut si în ziua eliberarii…

E.I.: Frecvent se întâmpla. Le-a spus si în fata eu pe voi nici în vis nu va recunosc ca Republica. Este tara mea si noi vom lupta pentru a o elibera.

Asa e firea lui. Chiar au intrat si în celula, i-au distrus catusele la mâini, de foarte multe ori. si totdeauna când se întâmpla ma straduiam sa scriu la toate instantele ca sa intervina cineva, pentru ca puteau intra doar organismele internationale. De la Chisinau nu reauseau sa ajunga. A facut de trei ori greva foamei. Era slabit, nu mai avea puteri. A intervenit si Crucea Rosie si eu sa-l convingem sa renunte.

Rep.: Ei foloseau metode de presiune ca sa-l convinga sa renunte la greva foamei?

E.I.: L-au mutat chiar în carcera, numai asa în pielea goala, pe frig, iarna, ca sa renunte. Ultima data a fost transferat la alt penitenciar. I s-a luat tot ce înseamna sursa de informatie si îi spuneau numai ce doreau ei sa-i spuna. Apoi am reusit sa-i duc un radio mic. Îl maltratau psihic si-al aduceau la o stare… Toti anii astia a fost terorizat dar le-a spus eu pe voi oricum nu va recunosc si voi lupta pâna la urma pentru eliberarea tarii. Si în ultima zi a fost batut. Chiar si în ziua eliberarii…

Rep.: Ati facut si dumneavostra greva foamei…

E.I.: Am facut si noi, sotiile, greva foamei, pentru ca pe Andrei l-au adus la un moment dat la o stare grava. Apoi noi, sotiile, am iesit în piata si am stat acolo doua saptamâni pâna sa ajunga un medic sa-l consulte si sa intervina sa nu fie agresat.

Rep.: A vorbit cineva cu dumneavostra cât timp ati stat acolo?

E.I.: Au discutat cu noi toti oamenii cu suflet, oficialii nu, pentru ca nu le convenea ca noi sa stam în fata Guvernului. Era ziua Independentei, 27 august, si 31 august, Ziua Limbii Române, dar nu s-au onorat manifestarile, toti artistii au fost solidari cu noi. Toti ne-au sustinut. A fost un soc pentru cei de sus.

Rep.: Ati fost la toti presedintii Moldovei.

E.I.: La toti presedintii absolut, la toti guvernantii, si îmi spuneau ca nu au nicio putere sa intervina. De fapt stiam ca suntem sub papucul Rusiei si acum. Am mers pe la toate bisericile, plângeam, ma rugam si a doua zi o luam de la început. Am scris cred, în toate statele lumii. Atunci, el avea 31 de ani, eu 29. Eram casatoriti de 8-9 ani. Acum nu ne vine sa credem ca a ramas tineretea în spate. Am stat mai mult despartiti decât împreuna. E foarte trist.

Dreptate la CEDO, dupa 12 ani

Dupa 12 ani în care oficial au fost considerati “teroristi” cei din grupul Ilascu au simtit, aparent, mireasma dreptatii. În iulie 2004, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) a pronuntat o hotarâre prin care se constata ilegalitatea detentiei cetatenilor români Andrei Ivantoc si Tudor Petrov Popa si cere autoritatilor moldovene si ruse sa ia masurile necesare în vederea “eliberarii imediate a acestora”. Sentinta a fost considerata drept un succes rasunator, dar din pacate cei doi patrioti români au ramas dupa gratii. Cu toate interventiile si demersurile, decizia CEDO a fost sfidata, iar Andrei Ivantoc si Tudor Petrov Popa si-au executat chiar si ultima zi de pedeapsa. Ivantoc a fost eliberat sâmbata trecuta. Dar, nici în primele ore de libertate nu s-a bucurat de un tratament mai bun. De aceasta data, “vina” lui a fost nerecunoasterea autoritatilor transnistriene. Protestul lui Ivantoc a socat multimea care-l astepta: a fugit spre pamântul pe care s-a nascut si pentru care a sacrificat 15 ani din viata. Convingerile sale l-au costat o noua umilire si înca o bataie crunta. Dar nici aceasta experienta nu a reusit sa-l schimbe. Nu regreta nimic si ar face oricând la fel. Acum vorbeste degajat despre întreaga tragedie, nu-si plânge de mila, ci doar se scuza ca dupa 15 ani “între patru pereti” cam are probleme “cu vorba”.

“Tot acelasi pas l-as face”

Reporter: În primul rand, cum va simtiti?

Andrei Ivantoc: Prima zi a fost foarte trista. Dupa ce m-au adus încoace am mers la doctor si mi-a prescris sa stau culcat. Nici acum nu m-am obisnuit, doar asa, încetul cu încetul.

Rep.: Va mai gânditi la momentele din 2 iunie 1992?

A.I.: A fost trist, sa întorci istoria înapoi… n-o întoarce nimeni.

Rep.: Ati face la fel?

A.I.: Nici nu m-as gândi, tot acelasi pas l-as face, înca o data. Regret doar ca nu s-a facut nimic. Nu s-a facut dreptate si în momentul de fata continua tot în asa mod.

Rep.: Ce s-a întâmplat de fapt sâmbata trecuta?

A.I.: Am iesit din celula, m-au întâlnit doua doamne de la OSCE. Dupa ele erau trei indivizi cu camere. I-am rugat sa opreasca camerele, sa nu ma filmeze. Mi-au promis ca va fi totul bine. Dupa aceasta s-a început, a iesit careva domn, mi-a citit ca sunt persoana non-grata. Eu am refuzat sa recunosc toate faradelegile astea. Am spus ca sunt cetatean al Republicii Modova, nu renunosc asa numita Transnistrie, nu recunosc sentinta aceea data de ei si am spus ca am dreptul sa ies ca orice cetatean, sa merg unde vreau, sa traiesc unde vreau. Dupa aceea le-au dat comanda sa ma doboare, sa ma suceasca.

Rep.: Va lasau sa vorbiti în româna cu sotia, sa primiti ziare si carti românesti?

A.I.: La început nu, doar dupa 2003, dupa ce am stat ultima data la greva foamei. Nu mai tin minte cât, ca de foarte multe ori am stat în greva. A venit de la OSCE si Crucea Rosie, m-au ajutat sa mi se permita produse, ziare si carti în româna. Si totusi, în 2006, mi-au luat ultima carte si nu mi-au dat-o nici azi. O perioada, daca trimiteam ceva scris în româneste nu ne mai dadeau voie sa scriem. În ultimul timp ne lasau. Dar când erau gardienii la întrevederi ne spuneau sa vorbim în ruseste, sa înteleaga si ei ce spunem.

“Nu te poti deprinde cu viata”

Rep.: Am înteles ca aveati un tricolor sub perna…

A.I.: Am avut chiar pe perete un tricolor.

Rep.: Cea mai grea amintire?

A.I.: Nu stiu ce sa va spun. Nu ma gândesc la nimic. Nu ca îmi pare rau, v-am spus ca daca ar fi sa se întoarca totul din nou, as merge tot pe aceeasi cale. Am fost izolat, am fost dezbracat la pielea goala iarna, în carcera. Fara încalzire, nici geam nu era. Cum era dispozitia, ma bateau. Ne-au ridicat pe 2 iunie 1992 si au facut ce-au dorit. A fost neplacut.

Rep.: Ati simtit solidaritatea din România?

A.I.: Din partea tarii Românesti a fost facut tot ce a fost posibil. Multumesc tuturor fratilor de peste Prut, de buna credinta. Sa dea Dumneazeu sa aveti parte numai de bine.

Rep.: Ce veti face în continuare?

A.I.: Nu stiu ce voi face, înca nu mi-am facut nici acte. Mai mult am fost pe la medici si mai mult am stat sa ma calmez oleaca. Nu am apucat nici sa vad mare lucru. Orasul Chisinau e verde si frumos, sunt ceva schimbari, în rest, în sate si comune e tristete totala.

Rep.: Cu Tudor Petrov-Popa ati vorbit?

A.I.: De doua zile a iesit din carcera, e totul trist, nu te poti deprinde cu viata.

Am ramas cu receptorul în mâna mult timp si cu gândul la povestea halucinanta a unor eroii adevarati. Apoi mi-au venit în minte frânturi din povestile cu batai, tortura, agresiune psihica. În total peste 5.470 de zile în care Ivantoc n-a cerut clementa nici macar o data. Nu si-a cerut iertare, nu s-a supus. El, ei ripostau doar printr-un tricolor si trei cuvinte “noi suntem români”. Astazi, Ivantoc ar repeta oricând frazele rostite din cusca, dar din pacate nu prea are cui. Sotia sa, Eudochia, spune ca dupa ziua de sâmbata, la Chisinau s-a lasat tacerea. O tacere la fel de dureroasa ca si tratamentul aplicat în beciurile transnistriene. Poate ca Ivantoc a avut dreptate când scria în a 77-a zi de greva foamei: “am facut ceea ce am putut face, am gândit ca jertfa nostra trebuia tarii, dar m-am înselat”. Si totusi, ar face oricând, la fel.

Tacere peste rana din suflet

Practic, lupta celor doi pentru apararea unor drepturi elementare nu s-a terminat. Ar putea urma un nou proces din cauza efectelor bataii de sâmbata trecuta. Dar, pe lânga asta urmeaza perioada de recuperare si reintegrare a lui Andrei. Ori, nici macar acum, dupa un deceniu si jumatate de detentie, din pacate, Ivantoc nu se bucura de atentia si respectul pe care îl merita. Sotia sa, Eudochia, spune ca: “speram sa fi totul bine, nu vom putea niciodata uita ce a fost, rana va ramâne în suflet. Andrei nu s-a obisnuit înca, dar îsi va reveni curând si se va integra. Vom vedea cum vom proceda cu incidentul de sâmbata, dar nu vom lasa asa pentru ca prea dureros a fost. Dar la noi s-a lasat o tacere. Dupa ziua de sâmbata, nimeni nu se intereseaza cum se simte Andrei, daca trebuie facut un tratament, absolut nimic. Asa ca, pe acesta cale vreau sa multumesc tuturor româniilor din tara, de peste hotare, care ne-au sustinut, ne-au trimis scrisori de încurajare”.

Comotie celebrala,

multiple vânatai…

Eudochia Ivantoc spune ca sotul ei e “înca obosit. A facut comotie celebrala, are multiple vânatai. Eu parca eram într-un soc atunci. Totdeauna gaseau câte ceva, fie ma opreau sa trec asa zisul hotar, fie ajungeam acolo si se schimba ceva, ma întorceau. Ma asteptam la surprize, dar nu sa procedeze în felul asta, asa barbar”. Sotia patriotului român a povestit ca înainte cu doua zile sa fie eliberat i-au fost trimisi diferiti soli cu mesaje-capcana: “vreo doua zile la rând l-o luat, ba la unu noapte i-au zis pregateste-te ca noi te transferam la alt penitenciar, ba pregateste-te ca te ducem undeva. A fost terorizat pâna în ultimul moment, fizic si psihic. În toti anii astia, Andrei îmi spunea la întrevederi ca a fost amenintat în nenumarate rânduri ca nu-i vor permite sa iasa viu de acolo”.

“Ne-a pazit Dumnezeu. Mergeam cu sotia lui Tudor Petrov, era mica fetita lor. Trebuia sa mergem de la Tighina la Chisinau si mergem pe jos vreo 10-15 km, daca nu mai mult. Ajungeam apoi la autostrada si de acolo luam ocazie. Am legat o batista alba pe care o purta fetita ca sa nu ne împuste, ca erau lupte”. –

Eudochia Ivantoc

“Ne tineau ca pe animale, cu mâinile la spate si cu capul în jos, ne fugareau cu câinele, ne bateau. Ne bateau cu bastoanele în cap, ne dadeau jos, ne bateau cu bocancii în cap, ne calcau în picioare, numai ce nu ne faceau! Ne smulgeau unghiile. Nu avea limita salbaticia lor…”

Andrei Ivantoc

Ioana LUCACEL