Mentalitatea din spatele ușilor închise

Am avut ocazia să particip la mai multe congrese din domeniul medicinii. Nivelul ridicat al discursurilor și gradul de documentare al medicilor este uimitor. Totuși, ceea ce se discută în cadrul acestor congrese simandicoase, atitudinea plină de compasiune a doctorilor privind soarta bolnavilor afișată la astfel de reuniuni este pură teorie. În realitate, privirile absente ale medicilor, graba și superficialitatea cu care aceștia privesc pacienții este revoltătoare.
Diferența între ceea ce se poate vedea la congresele spumoase și realitatea din fața cabinetelor de medicină este enormă. Nu spun că medicii nu ar fi preocupați de buchisirea tainelor din cărțile și atlasele de anatomie, sau să își perfecționeze cunoștințele medicale. Dar cred că marea majoritate nu o fac pentru pacienți, cât pentru afirmarea lor personală. Ei nu vor să crească în ochii bolnavilor, cât în grațiile medicilor-veterani cu nume consacrate. Medicii rezidenți care vin la congrese nu se înghesuie la astfel de evenimente de dragul științei, cât pentru a da bine la imaginea lor, de a se amesteca cu lumea bună și mai ales influentă. Goana după afirmare îi face prea orbi pentru a mai vedea și respecta demnitatea bolnavului. Cel puțin aceasta este concluzia care poate fi trasă, dacă aruncăm o privire pe culoarele oricărei unități medicale. Zilnic, bolnavi stau înghesuiți în fața cabinetelor unor medici care îi ignoră până își termină cafeaua de dimineață, bârfele nesfârșite cu asistentele sau pălăvrăgeala la telefon. Mă întreb câți asigurați își pot permite să piardă vremea ore în șir în fața unui cabinet de medicină de familie doar pentru o consultație de rutină, în ideea de a depista o boală într-un stadiu incipient? Atitudinea ostentativă și dezinteresată  a doctorilor nu încurajează creșterea adresabilității asiguraților pentru ca “boala să fie prevenită și nu tratată”. Războiul nervilor din fața ușilor albe din spitale, nepăsarea și privirile lipsite de orice sentiment de empatie a persoanelor îmbrăcate în halate albe taie avântul chiar și ipohondrilor. Aici se oprește teoria și aici ar trebui schimbată mentalitatea.
Este o discrepanță majoră între ceea ce se discută în cadrul congreselor cu tente simandicoase și realitatea din spitale. Prea puțini sunt medicii care se ocupă într-adevăr de soarta pacienților și îi tratează ca atare. În rest, însă, demnitatea pacienților este grav încălcată.