Mitul iubitei grase

Împotriva stilului meu, de data asta o sã încep prin a cita: „ … m-aș face aviator, soldat prost, preot, gunoier, ba aș mânca și caca, dac-ar trebui, numai sã mã vãd desfãtându-mã cu grãsana mea”. Asta spune locotenentul Silva într-unul din romanele lui Mario Vargas Lossa, Cine l-a ucis pe Palomino Molero? Mã protejez sub umbrela autoritãții scriitorului sud-american pentru a vorbi pe șleau despre ceva marginal în cultura contemporanã, dar și în cea clasicã – mitul iubitei grase.

În primul rând vreau sã îmi exprim clar proiectul. Nu discriminez nici estetic și nici uman, iar dacã cineva dintre posibilele cititoare s-ar simți vizatã indirect aș regreta enorm. Nu am nici cea mai micã dorințã de-a leza pe cineva. Dacã folosesc termenul „gras(ã)” o fac efectiv pentru a mã face înțeles, conform asignãrilor consacrate, iar nu pentru a batjocori supraponderalii. Sper cã v-am asigurat destul de bunele mele intenții. Aș putea lucra doar cu eufemisme, cum ar fi „plinuțã”, „durdulie”, „dolofanã”, „rotunjoarã”, „corpolentã”, „șoldanã”, „rubensianã” etc., dar Lossa vorbește mai direct de „grãsanã”. Așa cã permiteți-mi, câtã vreme mã las inspirat de el, sã îi împrumut termenul.

Sunt puține cãrți de literaturã în care femeia adoratã sã nu strãluceascã printr-o frumusețe convențional idealã, sã nu fie suplã, corect proporționatã, mai degrabã slabã, eventual rotunjoarã, dar nicidecum grãsanã. Nici Euridice, nici Elena din Troia, nici Messalina, nici Julieta, nici Isolda, nici Caterina Cavalieri, nici Ana Karenina, nici multele vedete de cinema care încarneazã mituri ale iubitei nu sunt grase. și nici, sã zicem așa, urâte. Nu vi se pare nedreaptã aceastã discriminare a celor ce confecționeazã modelele culturale? Mie da. În momentul în care am descoperit aceastã femeie grasã în cartea lui Lossa, dona Adriana, am simțit cã se face puținã dreptate, chiar dacã numai în lumea strãvezie a cuvintelor. Fãrã sã fie un personaj cãruia i se acordã mai multã atenție decât celorlalte, adicã fãrã a pãrea preferatã de autor, aceastã femeie simplã, aproape rudimentarã, care întreține în rãspãr cu dorința ei fantasmele erotice ale unui ofițer de poliție, capãtã pe nesimțite aura unei figurine arhetipale din matriarhat, emanã din trupul ei lãptos un întreg univers de maternitate. În plus, într-o sublimã naivitate maritalã, își manifestã obstinat fidelitatea fațã de soțul ei și iritarea fațã de avansurile locotenentului, pe care va gãsi cel mai potrivit mod de-al umili, provocându-l la performanțã sexualã pe mãsura nãbãdãilor ei dezlãnțuite. Nu e timpul sã inventariem dovezi ale iubirii în literaturã. Totuși, în brutalitatea ei frustã, mãrturisirea sentimentelor pe care locotenentul Silva le nutrește fațã de dona Adriana, citatã mai sus, e între cele mai tari expresii literare ale iubirii, dacã nu cumva ar fi vorba doar de demonul dorinței. Declișeizatã, deromantizatã, o iubire oarbã, nocturnã se revarsã ca un puhoi de obsesii care nu vor culmina în nici o apoteozã, nu vor confirma schemele imaginare ale protagonistului.

De fapt, cartea lui Llosa e numai un pretext pentru a aduce în discuție un complex estetic al culturii europene clasice, atât de bine înfipt în inconștientul colectiv, încât acționeazã asupra gusturilor și opțiunilor mai tuturor celor ce opereazã cu modele estetice, al cãror comportament afectiv nu se rezumã la trocul hormonal sau mecanica organelor. Prin travaliul continuu exercitat de modelele estetice impuse de elenism nu s-au confecționat mituri ale frumuseții femeii supraponderale, care, fie cã a fost omisã, fie asimilatã esteticii urâtului. Am putea spune cã așa lucreazã natura, cã unele femei sunt frumoase, altele urâte, unele mai slabe, altele grase. Asta așa e, însã dincolo de ce face natura, modelele estetice sunt produse cultural. Faptul de a crede cã e mai frumos ceva decât altceva, e consecința parțialã a unui gust înnãscut, dar și a unei setãri culturale, adicã a unei prejudecãți.

Pentru a fi mai limpede, nu e o prejudecatã cã existã diferențã între o femeie slabã și una grasã, ca sã luãm doar extremele, însã în mod cert asocierea mai degrabã a frumuseții cu cea suplã e deja o prejudecatã. Suprapunerea peste o imagine (femeia suplã) a unei valori estetice (frumos) și considerarea cã aceastã colaescențã trebuie sã funcționeze obligatoriu, e un proiect cultural. Nu sugerez cã ar trebui inversatã schema, dar pot diagnostica drept o țarã a culturii noastre faptul de-a nu putea valorifica în registrul frumosului ceva precum femeia grasã și a nu-i asigura o mitologie comparabilã cu al celeilalte femei, cea suplã. Chiar dacã n-am interpreta asta ca o formã de discriminare, tot ar trebui sã admitem cã o mare parte a genului feminin nu se poate reprezenta prin clișeul estetic al frumuseții clasice, cã, adicã, nu e descrisã de propria culturã. Și atunci la ce e bunã o culturã care nu poate integra tendințele naturii, imprevizibile uneori chiar și în ceea ce privește metamorfozele trupului uman? Cred cã unui feminism robust, imun la obsesii și idiosincrasii, îi revine sarcina remitizãrii frumuseții corpolente. Deși e încã departe, cultura matriarhalã care se prefigureazã în viitorul mediu al istoriei noastre, cred cã va reintegra aceste hiperbole ale carnalitãții, grasele, grãsuțele și grãsanele într-un nou canon estetic, așa cum bine putem vedea în toate culturile matriarhale strãvechi. Și asta pentru cã în mod simbolic, știm de la Durand, Eliade, Caillois, femeia este asociatã lunii, pãmântului și apei, deci trebuie sã fie rotundã, mãnoasã și lãptoasã, o magna mater de dimensiuni cosmice.

Vali Muresan