Moartea jurnalistului?…
Am asistat zilele trecute la o discuție pe teme… jurnalistice. Dar nu legate de aviară, inundații, Raportul de țară, UE, Năstase, Patriciu, hernia de disc a lui Băsescu, temele recurente ale mass-media românești din această perioadă, care s-au transformat, fiecare pe rând, în isterii naționale. Era vorba de jurnalism din punct de vedere conceptual. Și anume, tendința actuală, puțin sau deloc prezentă în România, dar pregnantă deja în Occident, de a publica informații din interiorul comunităților, știri care privesc și interesează grupuri extrem de restrânse, scrise nu de jurnaliști, ci de membrii comunităților respective. Cu alte cuvinte, tendința este aceea de a pune canalele de comunicare în masă la dispoziția oricui simte că are ceva de spus. Ideea este că publicațiile, fie ele tipărite sau online, pot foarte bine să existe și să-și împlinească menirea, adică să producă informație fără a avea reporteri și jurnaliști care să meargă pe teren, să obțină informații, să le prelucreze și apoi să le publice. La prima vedere chestiunea în cauză aduce cu un asasinat. Moartea jurnalistului. Nu mai scriu jurnaliștii, ci oricare dintre noi, nu mai fac ziariștii ziarul, ci noi, fie că suntem manageri, ingineri, medici, vânzători, profesori, constructori. Dar acestă tendință, de schimbare a paradigmei, nu demonstrează nicidecum o criză, ci dimpotrivă, certifică faptul că jurnalismul se maturizează ca disciplină, pune probleme, iscă dezbateri și teorii. Moartea jurnalistului nu este nimic altceva decât Mortea autorului, celebrul concept al lui Roland Barthes, expus în eseul cu același nume în 1968 deja. Ideea pe care merge criticul francez este că, în economia unui text, nu autorul este cel care are puteri nelimitate, ci receptorul, cititorul. El este cel care interpretează textul, și filtrează totul prin propria-i minte, prin propriile-i experiențe, dorințe, așteptări, lecturi. La fel cum, în accepțiunea lui Barthes, textul este un spațiu de joacă extrem de generos, infinit chiar, pe care nimeni nu-l poate limita sau constrânge, nici măcar autorul, tot astfel jurnalismul câștigă libertate, capătă valențe de independență. Literatura, prin prisma numeroaselor teorii care au încercat s-o definească și s-o nuanțeze n-a avut decât de câștigat. Cu certitudine, același lucru se va întâmpla și cu jurnalismul. Iar jurnaliștii vor avea probabil o soartă asemănătoare cu cea a autorului, care, după moartea proclamată de către Barthes, a reînviat, a fost reinventat, pentru că era necesar.
Diana SÄ‚CÄ‚REA
