Moartea Neagră Marea Ciumă din Europa

Niciodată în istoria sa Europa n-a mai fost atât de aproape de pieire ca în timpul Marii Ciume. În numai trei ani, între 1348 și 1351, epidemia a omorât 25 de milioane de oameni. Celebrul autor Giovani Boccacio scria că moartea venea atât de năpraznic încât “cineva putea să ia prânzul cu prietenii, iar seara să cineze cu strămoșii săi în paradis.” Oamenii erau convinși că sfârșitul lumii bate la ușă. Cei atinși de boală decedau în chinuri groaznice, complet desfigurați. Se crede că, epidemia a pornit din Asia, existența ciumei fiind pomenită în China, în anii 1330. Unul dintre cronicarii vremii menționează faptul că “molima a venit în Europa din orașul Caffa, un port la Marea Neagră din Peninsula Crimeea, locuită de tătari, și unde negustorii italieni din orașul Genova mențineau un centru comercial. Când regiunea a fost lovită de ciumă, zeci de mii de tătari au murit. După câteva zile, tătarii au atacat Caffa, unde genovezii se fortificaseră. Ca să-i molipsească pe locuitorii orașului, tătarii au folosit catapulte uriașe pentru a arunca trupurile celor uciși de boală peste zidurile cetății. Cadavrele au fost lăsate pe străzi, iar ciuma s-a răspândit rapid în orașul asediat. Genovezii au hotărât să fugă. Au urcat la bordul galerelor și s-au îndreptat cu toate pânzele sus spre Italia, aducând cu ei șobolani, purici și Moartea Neagră.” Cum Italia era centrul comercial, politic și de afaceri al Europei, molima a avut toate condițiile pentru a se împrăștia rapid pe continent. La răspândirea infecției a contribuit și murdăria din marile orașe. Gunoaiele erau omniprezente, iar rozătoarele colcăiau pe stărzi și în cartiere. Rând pe rând au fost lovite Italia, Franța, Anglia, Germania, Danemarca, Suedia, Polonia, Finlanda și, în cele din urmă, Groenlanda.

Ciuma bubonică

Boala era transmisă prin mușcătura puricilor, purtați de o specie de șobolani negri din Asia. Paraziții sugeau sângele rozătoarelor infectate cu bacilul Yersina Pestis și regurgitau apoi o parte din fluid în momentul în care săreau pe oameni și îi ciupeau. Scriitorul italian Giovanni Boccaccio, care a trăit la Florența în timpul ciumei, a descris foarte plastic manifertările bolii: “Simptomele nu erau aceleași ca în Est, unde o hemoragie nazală era semnul clar al iminenței morții; mai întâi, bărbaților și femeilor le apăreau niște umflături pe adomen sau la subsuori. Acestea creșteau până ce ajungeau de mărimea unui ou sau măr mic. În scurt timp, buboaiele se răspândeau pe tot corpul. Curând după aceea, pete negre sau purpurii apăreau pe brațe, pe coapse sau în oricare altă parte a corpului. Aceste pete erau semnul sigur al morții. Nici un sfat al medicului, nici un medicament nu putea să învingă sau să aline boala.” Cei atinși de molimă agonizau cuprinși de dureri înfiorătoare. Mulți mureau desfigurați, vomitând sânge, cu ganglioanele limfatice plesnite. Morții erau cărați în pragul ușii, de unde erau preluați de hamali. În locurile unde epidemia era deosebit de violentă, mormane de cadavre în putrefacție zăceau la fiecare colț de stradă. Din cauza numărului imens de victime, cimitirele nu mai aveau suficient pământ pentru o îngropare creștinească. Oamenii erau nevoiți să sape gropi uriașe, în care morții erau înhumați cu sutele.

Fiare cu chip de om

Groaza inspirată de molimă a dat naștere unor scene greu de imaginat. Temându-se să nu se molipsească, oamenii se evitau unii pe alții. Rudele nu își mai făceau vizite, iar vecinii se ignorau. Acolo unde ciuma lovea din plin, oamenii deveneau fiare. Fratele sănătos își abandona sora bolnavă; la fel se întâmpla între unchi și nepoți sau chiar între soți. Lipsa de omenie mergea până acolo încât părinții refuzau să-și vadă sau să-și îngrijească copiii, ca și cum nu ar fi fost ai lor. O mulțime de bolnavi rămâneau fără îngrijire, doar la mila prietenilor devotați, însă aceștia din urmă erau foarte puțini. Cum moartea nu ocolea nici reprezentanții autorităților, în multe locuri domnea anarhia. Cei sănătoși apelau la diverse soluții pentru a rămâne în viață. Unii fugeau din calea molimei, iar alții formau comunități mici și se închideau în case, trăind separați de ceilalți. Crezând că o viață fără excese și evitarea tuturor lucrurilor de prisos îi vor feri de epidemie, aceștia consumau cu moderație mâncăruri și vinuri și ascultau muzică, fără să pomenească un cuvânt despre boală sau moarte. Existau însă și oameni care procedau invers. Convinși că singura soluție de scăpare este sfidarea bolii, ei petreceau zi și noapte în taverne, veselindu-se și dedându-se la orgii.

Molima misterioasă

În tot acest timp, medicii încercau să oprească boala, fără succes însă. Nimeni nu știa cum se transmite sau se poate vindeca ciuma, așa că oamenii apelau la tot felul de leacuri. Pentru că mulți credeau că molima se răspândește prin aer – din cauza mirosului îngrozitor emanat de muribunzi – locuitorii satelor și orașelor foloseau parfumuri pentru a se proteja de miasmele otrăvitoare. Oamenii ardeau ienupăr, lauri, ananas, lemn de fag, frunze de lămâi, rozmarin, camfor sau sulf. Un alt remediu utilizat peste tot era sunetul. Clopotele bisericilor răsunau permanent în încercarea de a izgoni molima. În orașele care aveau forturi, zgomotele erau și mai puternice, pentru că se apela la loviturile de tun. De asemenea, la mare preț erau talismanele, vrăjile, farmecele și descântecele cumpărate de la vrăjitoare sau din farmacii. Bineînțeles că nici una dintre aceste metode nu s-a bucurat de succes. În schimb, în orașele unde s-a instituit imediat carantina, molima a făcut mai puține ravagii. Spre exemplu, la Milano, autoritățile au izolat de la început casele afectate de molimă, despărțindu-i pe sănătoși de cei bolnavi. Veneția a luat și ea măsuri sofisticate de carantină, mergând până la interdicția de acostare a vaselor în portul orașului. Cea mai bună modalitate de prevenire a bolii a fost folosită de Papa Clement al VI-lea, aflat la acea vreme la Avignon. Conducătorul Bisericii Catolice stătea așezat tot timpul între două focuri mari, pentru a respira aer purificat. Cum bacilul ciumei este distrus de căldură, această metodă a fost una dintre puținele care s-au dovedit intr-adevăr eficace.

Sfârșitul Evului Mediu

Moartea Neagră a avut efecte profunde asupra Europei Medievale. Ciuma a marcat nu numai sfârșitul unei ere, ci și începutul alteia noi – Renașterea. Efectele epidemiei au fost resimțite profund în cultură, spiritualitate și mai ales în economie. Numărul imens al morților a avut drept rezultat o penurie drastică a forței de muncă. Supraviețuitorii, nevoiți să presteze un volum mai mare de muncă, cereau salarii mărite, dar erau refuzați. Din acest motiv, ei își părăseau moșiile și plecau la oraș, în căutarea unui trai mai bun sau recurgeau la revolte, așa cum s-a întâmplat în Anglia, Franța și Italia. Pe lângă oportunitățile mai bune de muncă, locuitorii rămași în viață dispuneau și de un surplus de bunuri materiale. Mulți dintre morți lăsaseră în urmă proprietăți întregi, care erau disponibile acum prin intermediul moștenirilor și al jafurilor. De asemenea, amanetarea a devenit o afacere plină de succes. Toate aceste lucruri au contribuit la sfârșitul sistemului feudal, iar Europa a cunoscut o creștere generală a standardului de viață. Efectele devastatoare ale Morții Negre s-au resimțit și asupra culturii. Mulți dintre constructorii pricepuți ai vremii au decedat, ceea ce a condus la un declin al standardelor arhitecturale. Rata mortalității a fost înaltă și printre învățații vremii, zonele în care au fost ridicate universitățile fiind printre cele mai afectate de ciumă. Toate cele 30 de universități care existau în Europa la acea vreme au fost închise sau abandonate, rezultatul fiind scăderea drastică a nivelului de educație. Literatura și arta au devenit preocupate de moarte. În pictură s-a impus stilul artistic cunoscut sub numele de “dans macabru”, înfățișând schelete și cadavre amestecându-se cu cei vii în timpul sărbătorilor.

Catolicismul, marele învins

Impactul ciumei a fost resimțit cel mai puternic de Biserica Catolică. Chiar dacă se credea că ciuma a fost trimisă de Dumnezeu pentru a pedepsi păcatele comise de omenire, mulți simțeau că Biserica i-a abandonat. Cum o bună parte dintre clerici și-au abandonat îndatoririle și au fugit, Biserica Catolică și-a pierdut prestigiul și autoritatea spirituală asupra credincioșilor. Aceștia cereau alinare și remedii pentru suferințele trupului și sufletului, însă preoții și episcopii nu erau în stare să le ofere răspunsuri. Ca urmare, credincioșii au încercat să găsească pe cont propriu soluții pentru a face față debusolării generale. Astfel a apărut Mișcarea Flagelanților. Membrii ei își aplicau pedepse fizice severe pentru a ispăși păcatele oamenilor și pentru a pune capăt molimei. După trecerea ciumei, țăranii, mânioși și frustrați, s-au întors împotriva bisericii. Germenii revoltei au fost culeși un secol mai târziu, când Biserica Catolică a fost zguduită de Reformă.