Moartea unei (pseudo)religii

Catedralele mall-urilor s-au golit. Oamenii nu se mai îmbulzesc pe culoarele lor, îmbracati sabatic, pentru oficierea ritualului cumparaturilor compulsive si al socializarilor de mucava. Religia consumului ostentativ moare încet.

Pe strazile ciuruite ale sufocatelor noastre orase si pe autostrazilor fantomatice bolizii de lux sunt priviti ca niste animale excentrice, jalnic dubioase. Case bengoase, cât un teren de fotbal sunt scoase la mezat. Transformarea se petrece chiar în centrul de comanda al personalitatii noastre. Zona hipertrofiata a creierului responsabila cu nevoia îndelung întretinuta de a ne (auto)gratula prin achizitionarea de obiecte, îsi revine usor la normal. În fata a tot soiul de oferte disperat tentante din iarmarocul generalizat în care traiam, am început sa practicam, cu mic cu mare, terapia autocontrolului si al autoironiei: respiram adânc, ne relaxam, zâmbim, soptindu-ne în barba, într-o complicitate socratica, „câte lucruri de care nu am nevoie!”.

E timpul dez-vrajirii materiale. Sa fie acesta si timpul de gratie al re-vrajirii relationale? Statisticienii constata o scadere semnificativa a ratei divorturilor. Avocatii civili sunt usor îngrijorati. A trecut timpul departirilor, cum sa te mai apuci acum sa împarti, transversal ori longitudinal, creditele pentru casa, masina, cartile, catelul, toate asteptarile reciproc neonorate si toate sperantele deturnate? Asa ca, fortati de împrejurari, oamenii redescopera ca mai au înca atâtea sa îsi spuna si sa faca împreuna.

E vremea pentru a strânge rândurile, pentru a ne replia, pentru a ne revedea prioritatile si a ne focaliza energiile. Fara risipiri inutile. E vremea sa redescoperim bucuriile simple si sigure ale vietii, sa facem din când în când elogiul lentorii, al ragazului de a savura o întâlnire, o carte, un apus de soare, sa reluam timid legaturile cu natura, plimbarile de mâna (sunt gratis), mersul pe jos (face piciorul frumos).

Fictiune? Utopie? Incredibil potentialul benign al crizei.

Tare ma tem, totusi, ca (nici) aceasta criza, oricât de globala, nu va dura suficient si nu va deveni într-atât de profunda, încât sa se desfasoare pâna în consecintele sale ultime. Adica pâna la schimbarea mentalitatii si a modului de viata. E mai mult ca sigur ca va fi escamotata, ca se vor fabrica solutii paliative care sa atenueze simptomele, fara sa atace frontal boala, care sa camufleze dezechilibrele si sa decline responsabilitatea. Iar efectele acestor strategii incoerente vor reverbera în plan global, local, personal.

La nivel mondial, criza aduce spectrul anomiei, al turbulentelor sociale, al violentelor. Între declararea falimentului capitalismului si nostalgia socialismului defunct, vocile autorizate ale economiei mondiale pledeaza acum pentru o etica sociala a pietei si întarirea masurilor de control. Mitul anglosaxon al unei piete radical libere în care profitul dicta absolutist regulile jocului, s-a prabusit.

În acest joc cu mize globale, pietele locale ale estului european sunt cel mai grav lovite. Aici planeaza pericolul decimarii clasei de mijloc, de abia înfiripate în 20 de ani postcomunisti. La noi, întreprinderile mici si mijlocii – care dadeau suflul economiei reale, pastrînd un echilibru instabil între rapturile tranzitei si deturnarile constante de fonduri publice în interes privat si politic – sunt în plina eutanasiere.

si global, si local, amenintarile planeaza constant, dilemele sunt mari, solutiile coerente de anvergura nu exista.

Sa ne amintim ca, la sfârsitul secolului trecut, un puternic lider charismatic al lumii avertiza profetic: „Opusul comunismului nu este capitalismul. Opusul comunismului este crestinismul.”

În ultima instanta, din orice labirint nu se poate iesi decât privind cu proprii ochi în sus. Numai asa cunoscatorii pot vedea semnele timpului, declinul religiei „a avea” si resurectia lui „a fi”. A fi împreuna.