Naturalețea și autenticitatea morții

Este o diferență între a fi mort și a rămâne mort. În mod normal, nu ne putem imagina moartea și morții în situații active. Când spui ” a murit”, “va muri” sau “cum a murit?”

îți închipui doar o singură acțiune: cea care a dus la încetarea vieții.

Cimitirul vesel și nașterea prin pământ

Adevărul este că nu doar cimitirul de la Săpânța (a cărui originalitate nu poate fi negată), ci orice cimitir tradițional creează o vastă cultură a morții. Aici natura și omul sunt tainic unite prin simplul fapt că sunt frați.

Dacă ar fi să comparăm moartea din regnul vegetal cu cea din regnul animal, constatăm că în timp ce corpul animal băltește și se degradează, corpul vegetal se cristalizează, se solidifică, culorile devin pastelate, iar imaginea unei flori moarte devine picturală. Așadar, moartea corpului nostru se grăbește. Revenind la primele cuvinte, corpului nostru îi este frică să rămână mort, pe când pentru o specie vegetală este o încântare să rămână moartă cât mai mult timp, iar din această cauză oamenii au inventat ierbarele.

Spunea cineva la TV că în America, din cauza hranei sintetice ingurgitate o viață întreagă, sunt morți care nu putrezesc: avem aici răsturnarea legilor biologice normale.

Doar anumiți sfinți

nu-și descompun corpul biologic. Corpul sfântului este ca o floare pusă la ierbar. Iar aici avem tocmai opusul, o caricaturizare a minunii de dincolo de biologie printr-o anormalitate.

Cimitirul vesel are o legătură intimă, de substanță, cu modul în care călugării, și apoi țăranii văd moartea. În mănăstiri, moartea este valorificată pozitiv. Pe vremuri, în chilia fiecărui călugăr apusean se afla un craniu pe masă, suport pentru meditație la puritatea a ceea ce rămâne din corpul omenesc, asemănător cu puritatea sufletului. La Athos există osuare, locuri amenajate pentru scheletele călugărilor trecuți dincolo, care sunt dezgropați la un interval de timp bine determinat, iar oasele sunt așezate pe categorii. La Hallstat, în Austria, craniile călugărilor de la mănăstirea de acolo sunt pictate cu simboluri ale vieții și învierii (specii vegetale, cruci, etc). Aceeași tradiție o găsim la mănănastiri italiene și portugheze. La o mănăstire din Portugalia, există o capelă în stil gotic, cu arcuri și ogive din tibii și femururi, arcuri frânte relalizate din oase ale bazinului, chei de boltă cu cranii încastrate în stucaturi groase, toate pictate, schelete ale călugărilor care au viețuit acolo și care după un timp au fost dezgropați după un ritual specific. Impresia pe care ți-o dă un astfel de loc este aceea a unei simfonii sublime care se consumă în tăcere.

În satele noastre tradiționale, moartea era întâmpinată nu cu resemnare, ci cu împăcare. Omul era frate cu moartea pentru că modelul era Hristos care a învins moartea, la fel ca la călugării despre care vorbeam mai sus. De la Hristos încoace, moartea este doar un amănunt al vieții, penrtreu că omul este nemuritor: el are doar un început, dar nu are sfârșit, ci doar metamorfoze și transformări, dintre care una, nu cea mai importantă, este moartea.

Ideea este peste tot aceeași: proaspătul trecut la un alt tip de viață, adică proaspătul mort, este botezat prin pământ și se naște prin pământ. Aici pământul ia locul placentei de la nașterea întru om și al apei de la Botez.

De aceea, crucile pictate de la Săpânța sunt surori cu craniile pictate și cu capelele din oase apusene, sau cu osuarele de la Athos.

Specificul înmormântării

În ritualul creștin al înmormântării este un cântec în care se spune “Ca o floare ce se veștejește și ca un vis trece și se destramă tot omul, iar atunci când va suna trâmbița, morții toți ca dintr-un cutremur se vor trezi”. Sunt aici trei amănunte: odată, cântecul, troparul aceste se cântă atunci când se ridică pâinea de parastas: așadar, mortul este omologat pâinii; pîinea, colacul acesta are ca motiv funia, făcută din aluat. Așadar, omul nu are nici un fârșit, la fel ca funia căreie nu-i vezi capătul. Cu pâine se hrănește omul; la fel, Dumnezeu se “hrănește” cu noi ca și cu o pâine. Ä‚sta-i rostul pâinii de înmormântare.

Al doilea amănunt: se spune “ca o floare ce se veștejește”, așadar omul este asemănat florii care nu putrezește. Omul este trecut oarecum în regnul vegetal, care nu vede putrezirea, și aici este un simbol al unui adevăr suprem: nimic din ceea ce suntem nu dispare în neant, ci doar se transformă și totul are un rost în viitor.

Al treilea amănunt: sunetul “trâmbiței” ne va trezi, adică ne vom căpăta forma, printr-un nou trup, în care va veni sufletul. și asta se va întâmpla prin sunet. Or, Hristos este Sunetul, Cuvântul. Corpul nou primit va avea noutatea florii care a fost veștejită, dar care acum este din nou în floare.

Mai demult, la țară existau la înmormântări bocitoarele. Trecând peste considerațiile ” estetice” ale omului modern, bocitoarele aveau rolul de a prelua refulările comunității în ceea ce privește moartea, asemenea psihologilor astăzi. Ele detensionau emoțional oamenii prin bocet, care nu era un plâns existențial fără de sens. Existau texte ale bocitoarelor, care, aplicate corect, creau o anumită stare, departe totuși de angoasă și care nu treceau de au anumit prag emoțional, asemenea unei litanii care avea un anumit tempo constant.

Coborârea în groapă este asemănătoare cu re-introducerea în uterul matern. Sunt unele triburi polineziene care așează mortul chiar în poziția fetusului. La sfârșit, preotul sigilează mormântul până la a doua venire a lui Hristos, iar apoi toarnă țărână cu lopata în formă de cruce, spunând ” al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și oamenii din ea”. Așadar plinirea pământului este omul, care “crește” în pântecele pământului, așteptându-l pe Hristos.

Fața morții

Cunosc un preot din București care a fost pus în fața unei noutăți ” tehnice” privind o înmormântare: trebuia să

aplice ritualul la un crematoriu. Se afla în fața unei urne de mici dimensiuni. Bineînțeles că toate cuvintele din ritual care fac referire la punerea în pământ nu-și mai aveau rostul.

Mă gândesc ce anormalitate este pentru un creștin incinerația. Pentru că nu lași corpul ” în pace”, să-și urmeze propriul ritm și calea proprie. Nu dai libertate corpului să fie așa cum vrea el, naturalul divin și biologia. Seamănă cu o operație de schimbare genetică.

Moartea este cel mai normal și

autentic lucru care ni se poate întâmpla. Asta spun și cuvintele ” Hristos a omorât Moartea”. Dacă privești cu atenție crucile de la Săpânța, craniile pictate sau rugurile aprinse din orașul indian Varanasi (Benares) ajungi la această constatare. Ca și legătura dintre botezul prin pământ de la noi și împachetarea morților pe o structură înaltă din lemn la papuași, pentru a fi consumați de Natură. Moartea conviețuiește cu omul într-un ritm ciclic, și peste tot este asemănată cu un vis care trece. Florian Pittiș spunea “mă nasc în fiecare dimineață, ca apoi să mor lin spre seară”, adăugând că ritmul vieții lui stă sub semnul clipei trăite din plin.

Narcis MARTINIUC