Bonjour, Europe! Hai, pa!

Două evenimente mulțumitoare, ambele premeditate, au ocupat coloanele ziarelor și ale prompterelor săptămâna trecută: sommet-ul francofoniei și Raportul de țară al Comisiei Europene. Dacă organizarea primului de către autoritățile române a țintit înspre memoria noastră latină, vrând să ne sublinieze, odată în plus, că suntem printre ramurile arborelui genealogic european, așteptarea celui de-al doilea ne-a dat oarecare emoții (vorbesc de cei simțitori…) în legătură cu pecetluirea acestei apartenențe.

În fine, bonjour am zis zilele acestea, bonjour am primit. După aproape 17 ani de la acel Decembrie, Comisia Europeană admite că putem adera la U.E. Concluzie confirmată prin ultimul Raport de țară, călduț încă. Va să zică, din 1 ianuarie 2007 toți sacii ni-s în căruță, iar râurile de lapte puternic asezonate cu miere vor curge sistematic. Aici avem a observa conturarea a două opinii interne. Desigur, divergente. (Lăsăm la o parte categoria celor care-l iau în brațe pe „nu știu”) Potrivit uneia, o dată cu aderarea la U.E. suferințele noastre materiale vor deveni acute. Adică, scepticii ne transmit că nu-i nici o scofală cu această lipire parafată de Uniune. Pe de altă parte, ceilalți duc succesul incontestabil al aderării dincolo de dimensiunea lui socio-politică, dându-i sigure conotații materiale pozitive. Adică, optimiștii ne transmit c-o vom duce tot mai bine, cât de repede.

Din experiența statelor care au parcurs deja această etapă a procedurii, deci aderarea la U.E., rezultă că ambele categorii de guri grăiesc părți de adevăr. Pentru că, în primul rând, aderarea nu-i capul și coada. Nu-i alfa și omega. Ci este doar începutul unui întreg proces de integrare europeană. Care ne va durea sau ne va face bine, în funcție de modul în care ne vom comporta. Cu toții. Executiv și populație. Dacă ne uităm la partea plină a paharului, vedem că prin condițiile impuse pentru aderare, Comisia Europeană va putea exercita o influență puternică asupra Guvernului în ce privește modalitatea de cheltuire a fondurilor comunitare care nu vor înceta să apară. Dacă observăm partea trist de goală, vedem că satul românesc, de pildă, nu va putea răspunde condițiilor impuse de standardele europene. Și va fi, se pare, lovit în plin. Vulgar spus, n-are cum țăranul român, care nu-și poate asigura nici hrana de zi cu zi din propria bătătură, să obțină oul de găină cât unul de rață și să-și scarpine porcul pe spate la fiecare 24 de ore. Pe de altă parte, obiectiv spus, condițiile de igienă impuse de regulile europene, pentru creșterea animalelor, producerea pâinii, mezelurilor etc. sunt mai mult necesare. Fiind cerințe primare pe care multe dintre firmele noastre s-au mulțumit să le ignore.

Dând glas bucuriei în legătură cu data de 1 ianuarie 2007, înalți oficiali români au accentuat faptul că prima dintre constrângerile la care România va fi supusă în procesul de integrare efectivă în U.E. vizează „respectarea legii”. La auzul acestor cuvinte ne-a venit să exclamăm din rărunchi „Aleluia!” Dar, de îndată am revenit cu picioarele pe pământul carpato-danubiano-pontic și ne-am adus aminte de feluritele încălcări ale legii, din partea autorităților, care ne-au trecut prin fața ochilor, chiar în acești ultimi ani în care, adicătelea, am luptat pentru verde la aderare. Cu siguranță că obligația respectării legii se referă la cetățeni și la autorități deopotrivă. Dar, dacă încălcarea normelor legale de către cetățean poate avea urmări dramatice, nesocotirea legii de către instituțiile statale poate declanșa prejudicii catastrofale. Materiale și morale.

Iar în ce privește principiul enunțat de înalții oficiali m-aș situa mai degrabă în tabăra scepticilor. De vreme ce pentru respectarea ei, legea trebuie mai întâi cunoscută. și însușită cu bună-credință. Nu respinsă cu sictir. Iar dacă, bunăoară, după 10 ani de la ratificarea de către România a C.E.D.O. fostul procuror general adjunct al organului de luptă-contra-cronometru-contra-corupție și fostul șef al secției de investigații speciale habar n-aveau cu ce se mănâncă, invocând-o în scris contra drepturilor omului și (culmea!) în sprijinul „drepturilor” autorităților (și câți ca ei!) cum să ne așteptăm la respectarea legii deodată, după aderare? Și cine va avea brațul atât de tare încât să vegheze în permanență la această respectare?

Dincolo de aceste întrebări esențiale, data înscrisă în Raportul de țară rămâne una istorică. Fiindcă aderarea la U.E. nu este un moft și nici o găselniță. Rămâne, însă, de văzut dacă prin faptele noastre, privite în totul numit „țară” (căci sub această formă vom fi monitorizați de structurile europene) o vom pune în ramă sau o vom transforma în cioburi. Rămâne de văzut…