Nu mor caii când vor câinii

Spune-mi ce te bucura, ca sa-ti spun cine esti! Prieteniile de soi, ca si vinul vechi, timpul de gratie al unui poem sau luxul unui spectacol bun, rasaritul soarelui ori prima zapada sunt printre bucuriile sigure ale vietii, de cultivat asiduu întru supra-vietuirea în aceasta lume… incalificabila. Obisnuiam înca din liceu, în fiecare an, sa ne felicitam de ziua poetilor iubiti, în mod subversiv si indiferent de programa scolara, sau a actorilor, muzicienilor, artistilor care ne bântuiau (de) pe atunci cautarile. Dupa fiecare echinoctiu de primavara, celebram exclusivist si declamatoriu cosangvinitatea noastra spirituala cu Nichita Stanescu. “Ce bine ca esti…”, de se întâmpla sa spunem, ni se raspundea prompt, ca o parola, “ce mirare ca sunt!”.

Unde sunt zapezile fierbinti de altadata, când versurile lui Nichita (sintaxa sa fabuloasa, ruperile de ritm si de rima, exploziile, metaforele uluitoare) ne ritmau propria existenta, când cuvintele de zi cu zi se întretaiau neasteptat cu Necuvintele nichitiene, pulsându-ne brusc în tâmple? Sa ne mai umplem de vânt la pupa cu “Du-ma fericire în sus si izbeste-mi tâmpla de stele”; sa declamam plini de emfaza oda imperfectiunii din Lectia despre cub, “Ce cub perfect ar fi fost acesta, de n-ar fi avut un colt sfarâmat!”; sa ne închipuim în Cântec fara raspuns, “de ce te-oi fi iubind, femeie visatoare care mi te încolacesti ca un fum…”; sa ne facem daruri “o stea de mare, un crab si un delfin…”; “sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte lungi, sticloase…”; sa ne strigam cu glas mare pierderile, precum Ghilgames, “A murit Enghidu, prietenul care ucise cu mine lei!” si, cât mai avem timp, sa ne celebram mirarile, fata catre fata cu alter ego-ul nostru, “O, prietene, cum este albastrul tau?”

Ca orice întâlnire cu valoare existentiala, întâlnirea cu poezia lui Nichita Stanescu e un timp de gratie, un spectacol absolut, un paradox si o bucurie continue. Cum va fi fost pentru privilegiatii prieteni ai poetului celui “viu, viu, pipaibil cu mâna” întâlnirea cu Nichita cel în carne si oase, carora casa sa le era totdeauna deschisa si neîncapatoare, nu putem decât sa ne imaginam. Câte amintiri gravide de întelesuri, de extaze si de doruri le va fi lasat acestora omul-poet, cel ce se mistuia daruindu-se, incorigibil ingenuu, patimas si ludic pâna la exasperare.

Bascaliosul ploiestean, totdeauna înconjurat de fani, iscalindu-se “Has” în scrierile sale la gazeta liceului (dupa cum si-l aminteste din adolescenta colegul sau, criticul Eugen Simion), avea sa devina curând vizionarul poet al (post) modernismului, cel prin care se savârsea schimbarea la fata a poeziei românesti postbelice, poetul necuvintelor, virtuozul poeziei metalingvistice, cea care se gândeste necontenit pe sine însasi.

Anul acesta, când se împlinesc 75 de ani de la nasterea poetului, pentru cei ce îi pretuiesc prezenta coplesitoare a spiritului, aniversarea este bucurie, nostalgie, aducere aminte, doruri, sentimente care cu greu se lasa spuse, cele despre care, în Gândurile sale radiodifuzate, poetul însusi se întreba: “Noi, la capatul vietii noastre, ce-am lasa în afara? Banuiesc ca putem lasa niste sentimente. Mai putin de ura, întrucâtva de patemi, dar… de dragoste, mai ales.”

Iar altadata, cu vocea-i sfatoasa si sacadata, ni se confesa cu subînteles: “Acum doua-trei dupa-amieze, primesc un telefon de la un necunoscut (…) si-mi spune un lucru care m-a lasat asa… nemaipomenit de bucuros. Mi-a spus, zice: ba, poete, zice, nu mor caii când vor câinii. si-mi spun mie: stii ca are dreptate, am spus eu, sa stii ca omul asta are dreptate…”

Asadar, pentru cunoscatori, cu o usoara întârziere (imperceptibila la nivelul vesniciei), la multi ani de ziua lui Nichita!

si nu uitati pilda poetului: “Pai, nu mor caii când vor câinii! si, de altfel…”!

Sid NEDEEA