Motorul reunificării. După 20 de ani

Diminețile de octombrie în Berlin sunt mai reci decât ne-am fi putut închipui, așa că am iuțit pasul, cu harta în dinți, pe direcția centru. Bucățica de cer care se ițea printre blocurile comuniste din cartierul turcesc în care ne-am cazat nu arăta deloc grozav. Îi venea a ploaie… Asta nu ne-a descurajat însă și am rămas fermi la decizia de a mărșălui cei aproximativ 7-8 kilometri până în celebra Alexanderplatz.

Despre Berlin se spune că este orașul care oferă o îmbinare perfectă de istorie, arhitectură, cultură și distracție, fiind un loc care are câte ceva pentru oricine. Așa o fi… În cartierul nostru însă, este mai evidentă zbaterea pentru supraviețuire a vastei comunități turce. Tot al treilea magazin este un “kebab shop” și între ele te împiedici de tarabe cu fructe și legume ori de umerașe cu tricouri și maiouri la 99 de cenți bucata. O lume pestriță, un adevărat bazar intercultural…

Cum spuneam… am iuțit pasul. Primii doi kilometri nu cred că am auzit limba germană. Turcește, chinezește, rusește… orice… dar nu germană. Pe măsură ce avansam însă, bulevardele deveneau din ce în ce mai largi, oamenii tot mai bine îmbrăcați și clădirile impresionante. În seara de dinainte, întunericul a făcut ca drumul de la aeroport să ne arate un Berlin încruntat parcă, dar acum marea capitală europeană începea să ni se dezvăluie în toată splendoarea ei. Cu capul pe sus, atenți la minunățiile arhitectonice pe lângă care treceam, drumul până în Alexanderplatz ni s-a părut extrem de scurt. (Cât de lung a fost de fapt, o să constatăm mai târziu, la întoarcere…) De aici, urmând cu sfințenie harta, ne-am orientat spre Ambasada României, pe Dorotheenstrasse. Un imobil superb, unde ne-a primit cu amabilitate sibianca Gabriela Buțu, secretarul de presă al Ambasadei. Excelența sa Lazăr Comănescu, fostul ministru de Externe al României, în prezent ambasador la Berlin, era extrem de ocupat și nu a găsit timp să ne întâlnească. Ne-am mulțumit însă cu elegantul Viforel Băbacă, consulul onorific la Potsdam, cel care a devenit, pentru câteva ore, prietenul și ghidul nostru (îi mulțumim pentru tot).

Punct de plecare: Poarta Brandenburg

Spre mijlocul zilei, ploaia a încercat să ne oprească din temerarul nostru drum de a vizita Berlinul la pas. Nu a reușit însă! La ora 16, ne-am înființat lângă celebra Poartă Brandenburg, simbolul separării și reunificării Germaniei, poate cel mai important monument al Berlinului. Poarta Brandenburg încununează capătul celui mai renumit bulevard al orașului, Unter den Linden, un spațiu plin de clădiri istorice, foarte valoroase, precum Biblioteca Veche, Arsenalul, Opera de Stat, toate păstrând amintiri frumoase, sau altele pe care încearcă să le uite, așa cum este dureroasa framântare a orașului, vreme de mai bine de 40 de ani.

Brian, un irlandez gureș (pleonasm?), este ghidul grupului nostru. O luăm la pas, prin ploaie, cu vântul rece în ochi, pe lângă Poarta Brandenburg. Ne lipim pentru cinci minute de hotelul de unde răposatul Michael Jackson și-a atârnat copilul pe fereastră, ca să treacă ropota. În fine, trecem printr-o clădire de sticlă impresionantă și ieșim pe partea cealaltă… Ajungem la Monumentul Holocaustului, o lucrare care a fost finalizată în 2005, dedicată memoriei evreilor uciși în al doilea război mondial. Câteva sute de “cutii” de beton, unele mai mari, altele mai mici, unele mai înalte, altele mai scunde, altele culcate în unghiuri bizare, fără nimic scrijelit pe ele, formează cel mai ciudat monument pe care l-am văzut vreodată. Brian ne spune că nici artistul care a gândit acest ansamblu nu a explicat ce simbolizează el. A lăsat la latitudinea fiecărui curios să creadă ce vrea. Noi credem că niciodată ploaia nu a lovit mai frumos într-o piatră decât în cele ce le aveam în fața ochilor. Șiroaiele de apă ciocănind si scurgându-se pe ciudatele “cutii” de beton ne dau senzația unui râu de lacrimi. Parcă plânge cerul… Și noi suntem aici … martori.

Bunkerul lui Hitler

La câteva străzi distanță, ne oprim într-o parcare frumoasă, plină de verdeață. Suntem “călare” pe ceea ce a fost odată bunkerul lui Hitler. La doi metri sub noi, în ziua de 30 aprilie 1945, Adolf Hitler și-a tras un glonte în cap, conștient că a pierdut războiul și rușii erau la doi pași. Același gest l-a făcut soția sa, Eva Braun, cu care se cununase abia cu o zi înainte. Brian ne povestește că rușii au încercat ulterior să detoneze bunkerul și după trei eșecuri au ajuns la concluzia că singura soluție e să-l distrugă bucată cu bucată. Fostul bunker, azi parcare supraterană, este înconjurat de un ansamblu de blocuri, construite în anii 60, care ar fi trebuit să fie culmea splendorii arhitectonice comuniste și să atragă invidia celor din Berlinul de Vest.

Cum ne lasă ploaia să ne mișcăm, o facem… Trecem pe lângă o clădire pătrățoasă. “Acolo era odată Propaganda. Biroul lui Goebbels. Azi e Ministerul Agriculturii înăuntru”, ne explică ghidul în viteză, vădit supărat că vremea îi strică prezentarea. În această parte a orașului putem observa cel mai bine strania arhitectonică a Berlinului. Îmbinarea clădirilor noi, de sticlă, cu cele comuniste, fără gust, și cu cele istorice, valoroase, de pe timpul Imperiului, nu este o reușită deplină, dar totuși nu-ți creează un disconfort vizual. Parcă așa trebuie să fie, altfel nu s-ar numi Berlin. Ne izbim de un imobil uriaș, primul echivalent care-mi vine în minte fiind Casa Poporului. “Ministerul Forțelor Aeriene”, spune răspicat ghidul, și noi ne minunăm de imensitatea clădirii unde odată se puneau la cale celebrele raiduri naziste… În anii 50, comuniștii au sluțit și mai tare imobilul, afișând pe fațadă un desen la scară largă, care nouă, celor doi români din grup, ne-a produs fiori. Tineri membri de partid muncesc la câmp, copii cu cravate de pionieri la gât se joacă printre ei, cântă, femeile își admiră soții lucrând, grupuri de tovarăși își strâng călduros mîinile… toți zâmbesc cu gura până la urechi…un peisaj idilic, bine întipărit în memoria noastră personală, în sertarul “copilărie”.

Impactul cu “Zidul”

Avansăm cu vântul tot mai ascuțit în piept și la câteva străzi distanță dăm cu nasul în Zidul Berlinului. Sau ce a mai rămas din el. Tristul simbol al separării Germaniei, o bucată de beton, înaltă de aproape 3 metri, lungă de câteva sute, plină de găuri și înscrisuri…avem în față una dintre cele trei secțiuni ale Zidului care au mai rămas în picioare. La capătul lui, se înalță falnic o clădire roasă de istorie, urâtă de întreaga omenire, cea a fostului Gestapo, poliția secretă a lui Hitler. Toți acești martori ai unuia dintre cele mai hidoase momente din istoria lumii fac astăzi figurație într-un Berlin modern, capitală de top a Europei. Numai turiștii se mai opresc lângă ei și-și repetă, în gând, lecția de istorie pe care au învățat-o la școală.

Grupul nostru pornește pe linia Zidului înspre Check Point Charlie, unul dintre cele 13 puncte importante în care americanii supravegheau odată liziera între Est și Vest. Aici, un soldat german, suspendat pe un stâlp în mijlocul intersecției, privește inocent dintr-un tablou în ochii reci ai unui soldat rus, agățat, de asemenea într-un tablou, pe gardul de vis-a-vis. În schimbul lor de priviri ghicim un soi de blândețe. Nu ei au fost vinovații. În centrul intersecției, doi soldați americani, în carne și oase de data asta, actori, probabil, și-au amenajat un punct turistic pentru a scoate ceva bănuți de pe urma renumelui Check Point Charlie. Ei îi iau la rost pe trecători cerându-le actele la control. Cine vrea să intre în joc bine…cine nu își vede de drum… Și majoritatea fac asta…Lumea nu poate încă glumi când vine vorba de amintiri dureroase.

Luminile Berlinului

Plouă bine și noi nu găsim drumul spre casă. După marșul prin istorie…a venit vremea marșului spre casă, care se va dovedi la fel de lung. S-a înserat și Berlinul arată senzațional în jocul de lumini și culori de pe clădiri. Poarta Brandenburg se pregătește de sărbătoare. În ziua următoare, 3 Octombrie, cei care cinstesc Unificarea Germaniei vor veni în număr mare să se bucure sub coloanele ei. Vor veni și mulți dintre cei care hulesc această unire. Au trecut, totuși, 20 de ani iar Germania începe să arate, în fine, ca un întreg. O voce tot mai puternică în Europa și în lume.

Text: Alin BOLBOS

Foto: Lorand PINTEA