Misterul Casei Călăului

Ca turist, Târgu Mureşul îţi pare un orăşel cochet ce păstrează, în special în zona de sus a centrului, parfumul vremurilor de odinioară. O plimbare pe strada Bolyai, una din cele mai vechi artere ale oraşului, poate crea cadrul unei incursiuni în trecut, în viaţa de altădată a locuitorilor Târgu Mureşului, căci personalitatea arhitecturală a străzii nu este doar semn plastic, ci şi marca documentară a istoriei unei comunităţi. Una dintre cele mai frumoase construcţii de pe strada Bolyai se află la numărul 12, aproximativ vis-a-vis de Liceul Bolyai, şi este cunoscută, oficial, sub denumirea de Casa Palffi. Folclorul recent însă o numeşte Casa Călăului.

Cea mai veche casă de locuit din Târgu Mureş, şi în acelaşi timp una dintre cele mai mari şi mai frumoase la vremea respectivă, Casa Palffi, respectiv Casa Călăului, strârneşte şi astăzi o serie de controverse în privinţa denumirii. Deşi există multe interpretări legate de datarea exactă a edificiului, arhitectura sa o încadrează, tipologic şi morfologic, undeva între secolele XVII şi XVIII. Constructorul acesteia se pare că a fost Turk Antal, un meşter renumit în epocă, de numele căruia se leagă multe edificii din Transilvania, printre care o serie de clădiri din Gherla, Biserica Unitariană din Cluj Napoca, precum şi câteva modificări efectuate la bolta Bisericii Reformate din Cetatea Medievală târgumureşeană. Structurile din această biserică se aseamănă cu cele descoperite în Casa Palffi, cu ocazia cercetărilor de descărcare de sarcină istorică, ceea ce ne conduce către numele lui Turk Antal, ca autor al casei de pe strada Bolyai. Potrivit unor specialişti în artă plastică, pe baza studiilor decorurilor şi boltelor edificiului, acesta trebuia să fi fost gata în anul 1798 şi dat deja în folosinţă primului său proprietar, judele oraşului, pe nume Tolnai Janos.

Adevăr istoric şi legendă

Astăzi imobilul este cunoscut sub două denumiri, Casa Palffi, pentru că din 1884 casa a intrat în proprietatea familiei Palffi, şi Casa Călăului, nume destul de controversat, şi, în acelaşi timp, înconjurat de o aură de mister. Cu toate că cercetările arhivistice nu sunt foarte avansate, în ceea ce priveşte imobilul de pe strada Bolyai, există o serie de presupuneri referitoare la provenienţa denumirii Casa Călăului, care, pare-se, este rezultatul unei traduceri eronate a numelui casei, “itelomesterhaza” în ungureşte, termenul de “itelomester”, însemnând jude, fiind tradus în limba română “călău”. O altă supoziţie legată de denumirea de Casa Călăului vine pe filiera unei posibile porecle, dată judecătorului Tolnai, din pricina deciziilor aspre luate în sala de judecată. În acelaşi timp se vorbeşte şi de o serie de legende referitoare la generaţii de călăi care ar fi locuit în această casă, lucru ce conferă construcţiei de pe strada Bolyai un statut aparte, extrem de incitant şi ofertant în termeni de literatură orală. Existenţa unor întregi generaţii de călăi care ar fi locuit în acea casă nu se confirmă, după cum arată documentele vremii, pentru că Târgu Mureşul, în acele timpuri, nu avea o închisoare permanentă. Ca atare, când avea loc vreo execuţie, rolul călăului era îndeplinit în genere de ţigani, special angajaţi pentru aceasta. Nu se pune deci problema unei tradiţii în acest sens. Cel mai probabil, deşi nu există dovezi clare, este că hotărârile drastice luate în instanţă de către judele Tolnai Janos i-au determinat pe contemporanii lui să-i spună “călău”.
Interesul pe care îl exercită casa de pe Bolyai numărul 12 este dat, atât de istoria “romanţată” a denumirii de Casa Călăului, cât şi de faptul că imobilul se află pe lista monumentelor aparţinând Patrimoniului Naţional. În ciuda valorii pe care casa o prezintă, după naţionalizare, în 1944, casa a rămas pradă colţilor ascuţiţi ai vremii şi indiferenţei edililor mureşeni. Timp de mai bine de 40 de ani Casa Palffi s-a aflat în paragină, stârnind doar curiozitate din partea turiştilor şi a locuitorilor urbei şi născând legende orale despre călăii care ar fi locuit-o. În momentul de faţă însă s-a făcut dreptate unuia dintre puţinele momumente istorice tip locuinţă din ţară, imobilul fiind dat în folosinţa Universităţii de Artă Teatrală din Târgu Mureş, în completarea spaţiilor pe care instituţia le pune la dispoziţia studenţilor. Aşadar aici vor funcţiona o bibliotecă, ateliere de lucru, săli pentru colocvii, precum şi un teatru de buzunar, de pantomimă, o parte dintre acestea funcţionând în aripa de clădire nou construită, care are şi funcţie de susţinere a vechii case, restul fiind amenajate în Casa Palffi, reabilitată şi renovată de aşa manieră, încât să-şi păstreaze calităţile plastice şi funcţiunile arhitecturale de odinioară.
Diana SĂCĂREA

OPINIE

Nesimţirea la români

Cred că fiecare dintre noi îşi aduce aminte an de an, la fiecare sfârşit de iunie, chiar dacă o face doar pentru câteva clipe, de sfârşitul şcolii. Subiectul examene este acum de mare actualitate, se află pe buzele tuturor şi este în prim plan pe toate canalele media. Capacitate, bac, contestaţii, licenţă sunt în aceste zile subiecte ridicate la rang de vedete. Am vorbit zilele acestea cu tineri aflaţi la limita răbdării, din pricina stresului provocat de bac sau de licenţă, examene considerate importante pentru evoluţia lor ulterioară, pentru viitoarea lor carieră. Sunt examene care testează, sau ar trebui s-o facă, tot ceea ce s-a acumulat în atâţia ani de şcoală, probe care să pună în valoare cunoştinţe care, o dată însuşite, ar trebui să fie exploatate cu maximum de eficienţă. Căci în fiecare tânăr absolvent s-a investit enorm timp de foarte mulţi ani. Că lucrurile nu stau tocmai astfel este deja de notorietate. Societatea românească este astfel construită încât se renunţă, într-un mod care demonstrează o inconştienţă incredibilă şi o prostie crasă, la tineri extrem de capabili, în care s-au investit bani timp de cel puţin 12 ani de zile, multă muncă şi în a căror formare profesională şi umană s-a pus foarte mult suflet. Sistemul românesc de învăţământ face gratuit servicii enorme pieţelor de muncă din alte ţări, care iau tineri români gata pregătiţi, dornici de muncă şi de afirmare pe plan profesional, le oferă locuri de muncă şi salarii din care pot trăi decent. Migraţia tinerilor români către mult râvnitul Occident este o reacţie firească la lipsa de perspective de pe piaţa muncii din România. Cred că este de prisos să repet ce leafă ia, de pildă, un preparator la universitate sau un profesor care, din punct de vedere financiar, este tratat cu cea mai mare lipsă de respect, cu cea mai mare bătaie de joc, de către cei care au în mâini pâinea şi cuţitul în ţara noastră. După ce ţi-ai ros coatele pe băncile bibliotecilor ani de zile, după ce ţi-ai petrecut nopţi întregi studiind, ceea ce te aşteaptă este un salariu de nici o sută de euro pe lună. A existat la un moment dat o sclipire de luciditate şi de realism în capetele luminate care ne conduc. Acum vreo doi ani Guvernul Năstase a dat o hotărâre prin care soft-iştii, atât de vânaţi de mari companii occidentale, erau scutiţi de plata impozitului pe salariu. Tocmai pentru a-i convinge să rămână în ţară. La câteva luni, s-a revenit însă asupra hotărârii. Iar când afli că Nokia sau Eriksson caută programatori, nu mai stai pe gânduri. Şi aşa rămâne ţărişoara asta fără valori. Căci nu ni le ştim nici măcar recunoaşte, darmite păstra. Cred că ne-am dezvoltat deja o artă în a îndepărta, prin lipsă de respect, prin inconştienţă şi printr-o nesimţire revoltătoare oamenii valoroşi. Nici măcar pe Brâncuşi nu l-am ştiut aprecia. A trebuit omul să se ia şi să meargă pe jos până la Paris, pentru a fi recunoscut drept unul dintre cei mai de seamă sculptori din lume. Şi nu e cazul să mai dau exemple, căci vă veţi enerva şi dumneavoastră la fel de tare ca şi mine.